După ce trupul m-a trădat l-am strâns tot într-un săculeț și-am adormit în capul oaselor cu urechea lipită de el...Zornăie precum lanțul ruginit al unei fântâni înghețate.

Încă mă întreb dacă majoritatea trupului meu e înăuntru ori în afară, dacă nu mă înec cumva cu propria inimă, atât de greu de digerat. Sunt ca oul de porumbel din palma unei statui. Lângă marea prea fidelă (amintiri tulburi amestecate) încă simt totul. În mirosul de lichide fiziologice, medicamente și citrice. Inevitabile sunt gemetele bătrânilor singuri care caută și cheamă chiar dacă eu sunt aici doar pe jumătate, precum o sămânță seacă luată de vânt...Femeia din patul alăturat plânge zi de zi fiindcă femeile cu halate albe știu doar să recolteze. Prea mult.

Să recolteze - răsună pereții ca o trâmbiță și nu mai pot să îmi astup urechile. Ori poate e doar ușa mereu deschisă a salonului de la mijlocul culoarului...În iarnă spicele se apleacă fără vânt. Pe promontoriu plânsul celor care au suferit mai mult ancorează corabia în mareele de ceață.

Și ce poate durea mai amar decât zâmbetul atât de natural al omului cu trupul de rană vie?
Lângă perfuzii și ace doar acest surâs răstignit, imaginați-vă.

22 decembrie 2013, jurnal de spital