ca o lumină, pe resort,
alunecă deja în canal.
satisfăcut, întunericul,
geme fără a sa voie
despre pârnaie, iar lumina ...
o măsoară tot mai gol.
cine mai are gânduri mari?

pentru cele rămase,
în jur, încet,
cerul devine un om paranoid,
dar șters, ce nu se mai căiește
când privește o corcitură
încolăcindu-se pe-o palmă
a țărânei nebuloase.

nu mai observ dantela
de pe membrele înnămolite
iar pantofii, îi și cred deja
alunecați spre pierzanie
un timp, în coline.

natură, m-ai impresionat!
până la osul cel murind
când am simțit o coridă întreagă,
de vampiri, peste urechea mea
ce par zâne topitoare, disperat țiuind,
și m-am simțit deshidratat,
lipsit din orice poveste,
cu o necuvântată osândă
de când fantezia digerând, a tăunilor
insista să mă inunde până la luetă.
nu-mi mai cere atâta aer, Univers!
căci mai vreau să rămân cu ochii deschiși
netremurați, lipsiți de tortură
până intru în pânza Voastră ca o nalbă.

parcă vor să mă tragă de ea,
biata piele din miezul cavității,
cerul trăiește o chemare prelungită
resortul trage în jos, pe schelă
una ce i se rup oasele,
iar lumina - spiritul, piere de cuvinte.

aud cum câtorva,
li se nasc sila despre lumea interioară
ce-am creat-o în pubertate ...
planetele decurg frugal și puroind pe contururi,
iarba din nu-mi mai amintesc care anotimp
mă secționează pe spate
și simt cum letargic, acid cară
în piuneze folosite pe-alți oameni...
de parcă nu i-am cântat astăzi pământului,
în grădină.
nu mai am teritoriu, acum parcă-s pe stânci
departe de mansardă, de deal
de floare și sulul acela, plin, de ață, rar ...