După amiaza, spitalul Fundeni arată ca o casă pustie. Bântuită. Nimic nu amintește de forfota de doar câteva ore înainte. Fantome cuminți își cară pungile de plastic atârnate de nasturele pijamalei. Până azi nu am știut ce cară în ele. Durerea. Durerea unui om încape într-o pungă de plastic atârnată de nasturele pijamalei.

La secția de terapie intensivă se așteapă la rând pentru halate. Cei mai mulți dintre noi le luăm de la celelalte secții ca să intrăm mai repede. La coada asta de fantome vii, secundele devin deodată mai prețioase decât ale celorlalți. Pentru că tu încă mai știi frica. Dincolo de uși. Terapia intensivă înseamnă mulțime de uși. Mulțime de tăceri. Tăceri cuminți. Dincolo de obidă. Asta ne rămâne nouă, fantomelor vii de dincolo de uși. Obida.

Ioana. Îi zăresc din ușă umerii rotunzi, albi, străbătuți de fire. Trei pe gât, două în brațe, alte două pe piept, unul în nas. Femeia în halat albastru trebuie, chiar trebuie, să glumească. O trezește vorbindu-i pe nume. Caut un loc în care să-mi încapă palma. Primul pe care îl găsesc e buzunarul albastru.

Ea mă întreabă: Va fi de noapte? Nu risipi banii...
L-am visat azi noapte, îmi spune, mă aștepta.
Ai fost curajoasă.
Buzele roșii, prea roșii, se strâng. Ca o inimă.

Scările goale. O fantomă își așteaptă secunda la doi pași de mine. Sunt șase ore de când așteaptă. Se apropie ca o pisică, sfidează ușile și frica și mă întreabă:
E grav?
E deprimant...
E cineva tânăr?
E mama.