la semafor,
în fiecare dimineață, o șeherezadă urbană
și-o mână întinsă spun o poveste,
unii plătesc pentru ea,
eu închid ochii,
număr în gând câți pași sunt
din realitate-n poveste,
din viața mea în viața ta și înapoi,
te implor în gând să fugim în păduri de salcâm,
s-ascultăm cum latră vulpile-n iarnă,
hai să ne urlăm și noi la lună
numele cu care nu ne-am chemat

(îmi șoptești: mai incet, cotoi,
că trezești toți lupii
din mine)

hai să dormim o mie și una de morți
sub salcâmi înfloriți,
să zâmbim când ne respirăm
unul pe celălalt,
acolo nu există așteptări,
devenim transparenți și fără regrete,
când vine timpul
ca zăpezile să ne-acopere
până la glezne, până la brău
până dincolo de suflet
scheletele

îmi imaginez cum scrii,
îngândurat,
un bănuț pentru gândurile tale
ar răscumpăra serile în care
n-am putut fi lângă tine
să-ți șoptesc:
îmi lipsești, ariciule!