poate că pentru tine e doar un joc,
ca atunci în copilărie, când ți se părea că
nimeni nu te iubește
și-ți imaginai că mori timpuriu,
că toți cei din jurul tău te plâng înconjurați de tristețe,
îți nășteai cu ușurință lacrimile și hohotind
făceai febră, erai îmbujorată-n obraji,
refuzai să-i spui mamei ce ai
și ea credea că ești bolnavă,
nu se mai dezlipea de lângă tine
tu zâmbeai pe furiș,
asta era tot ce-ți doreai:
să fie doar a ta

poate că pentru tine era un joc de adevăr sau provocare,
unde fiecare își alege propriul destin,
dintr-o fotografie în care mă crezi fericită
ai decupat o realitate care să corespundă adevărului tău
absolut despre viață și oameni,
te-ai cufundat în ea ca-ntr-o cadă plină cu spumă
și te-ai sinucis în fiecare seară,
în care n-ai știut cum să-mi spui că-ți lipsesc,
zadarnic te-am provocat să trăiești
(deși a fi îndrăgostită de tine e ca o boală incurabilă,
o otravă lentă pentru care nu există antidot)
nedumerit, ai ridicat din umeri și ai dat înapoi,
nu tu, ci depresiile tale sunt de vină
sau iarna sau cine știe, poate eu .....

acum, nu mai contează dacă a câștigat cineva,
mă dori ca un membru fantomă care-și caută perechea,
îți zăresc umbra plecând și rămân fără aer,
dar am obosit să te mai aștept sau nu,
să vii sau nu, să te văd sau nu,
să te hotărăști dacă mă iubești sau nu,
dacă mă vrei sau nu, dacă să mă uiți sau nu,
de fapt, jocul s-a terminat deja, de foarte, foarte demult timp,
într-o gară în care trenurile opreau 20 de minute,
acolo a fost un timp suficient pentru adio,
un loc perfect pentru the end,
iar eu habar n-am avut, până azi,
când m-ai trezit din visare