ce mai rămâne de făcut dans mon oraș
de câte ori voi mai da târcoale cu ochii încercuiți cu negru
limbului din ce în ce mai neascuns al iubirii
aici dragostea nu-i permisă mi se spune
ton entetement a fost comique
acum însă e timpul renunțării

eu nu vreau să-i cred
nu vreau
prânzul și cina îmi sunt încă iluziile
doar dimineața
atunci soarele stăpânește de după perdele de ploi
e momentul precis în care iubirea îmi dă stări de vomă

seara însă corpul stătut al amăgirii
pare voluptuos si atât de singur
întind brațele degetele limba ochii
râd îngăduitoare rușinii cu care se lasă
încă o dată pe covorul meu moale