Am o veste deosebit de tristă. Nu știu cum s-o spun, dar trebuie. În seara aceasta, marți 17 februarie 2015, a plecat dintre noi Laurențiu Orășanu.

Mulți dintre noi îi eram datori. Avea certe calități de lider. A organizat prin 2004-2005 colaje "Umor de sărbători". În perioada în care era editor pentru secțiunea Epigramă a organizat concursuri de profil. Pe de altă parte, era deosebit de exigent. Avea așteptări mari atât de la el cât și de la cei din jur. A contribuit în mod decisiv la formarea unor umoriști debutanți pe agonia și, mai mult decât atât, a contribuit la apariția unui spirit de castă al agoniștilor, care se simte la fiecare festival de umor. Agoniștii se caută, fac fotografii de grup și stau împreună ca și cum ar aparține unui aceluiași cenaclu.

Dar mai mult decât toți, eu îi voi fi recunoscător toată viața. El m-a îndemnat să postez prima mea poezie aici, pe agonia. El mi-a publicat prima proză scurtă într-o revistă literară, “Conexiuni”. Datorită lui am intrat în lumea epigramiștilor, datorită lui am ajuns să scriu literatură umoristică, datorită lui am ajuns să-mi completez viața într-un mod pe care, altfel, poate nici nu mi l-aș fi imaginat.

A murit tânăr. Se poate spune că și-a împlinit cele mai multe dintre visuri. A fost ambițios, și-a propus multe și a realizat multe. A intrat printre primii la una din cele mai pretențioase facultăți. A avut succese profesionale nu numai în țară, ci și peste ocean, în Canada și State. A văzut lumea, mai mult decât cei mai mulți dintre noi. A editat de unul singur la New York, ani de zile, o revistă literară, “Conexiuni”. A publicat poezii și proză într-un număr mare de volume, ținând cont de intervalul în care au fost scrise. A fost publicat în volume colective, antologii, reviste literare și de cultură. A primit premii la multe concursuri și festivaluri literare. În ultimele luni a devenit membru al Uniunii Scriitorilor, o împlinire pe care o merita și care, cu siguranță, i-a umplut sufletul de bucurie. Dar avea atâtea proiecte începute și neterminate, încât numai pentru asta și putem spune că a murit tânăr. Începuse un “Dicționar modern geto-dacic”, o continuare a volumului apărut în 2008. Avea în curs de publicare pe agonia un roman foileton, “Migrații”, ajuns la episodul nr. 18, pe care îl citeam cu toții așteptând, nerăbdători, o continuare de care nu vom mai avea parte. Până în ultima clipă scria în paralel, ca de obicei, literatură umoristică sub semnătura Calimero și literatură “serioasă” sub semnătura Ghiocel.

Adaug lista volumelor pe care le am cu autograf în bibliotecă.
2004 – Picături de ploaie în deșert – versuri
2004 – Cronica lui Ipse și alte Valentine – versuri umoristice și epigram
2005 – Dedicații new-york-eze – versuri umoristice
2008 – Dicționar cu umor geto-dacic – proză scurtă umoristică
2009 – Canadiada – epopee umoristică
2010 – Autorul – roman
2012 – A treia bancă – roman
2014 – Totul pe alb – proză scurtă
2014 - Elipsele lui Ipse - poezii umoristice

A stat pe baricade până în ultima clipă. În 2014, deși urma un tratament strict și era foarte slăbit, a participat la festivalurile de la Alba Iulia, Vaslui, Tg. Jiu și București. Iată-l în 13 ianuarie 2015 la Cenaclul Inginerilor Epigramiști, la sediul Uniunii Generale a Inginerilor din România. Se vede că a fost plin de viață până în ultima clipă.
Îi mulțumesc lui Cornel Rodean pentru fotografie.



Adio, Calimero! Adio, Ghiocel! Adio, Laurențiu!