crăciunul era singurul timp care ne strângea împreună,
pentru asta juram în fiecare zi, cu mâna pe inimă
și degetele încucișate la spate,
că am fost cuminți, am mâncat tot și am ascultat-o pe bunica,
ea zâmbea, cred că avea o oglindă fermecată
pentru că nu știu cum făcea, dar întotdeauna,
întotdeuna știa când adevărul era doar al meu
seara, bunica avea mâini magice,
împrăștia bobii, îi mângâia, iar ei îi spuneau șoptit la ureche
în ce gară a oprit trenul, care îi aducea acasă pe ai mei și când vor ajunge,
noi adormeam înfrigurați de-atâta așteptare, știam că exact,
dar exact în trei ore, după cum prevesteau bobii,
mama va intra tiptil și ne va săruta pe furiș,
în vis, îi simțeam deja parfumul de frezii învăluindu-ne

când crăciunul era foarte departe,
iar dorul de mama mai puternic decât mine,
bunica îmi citea gândurile și nu știu ce vrăji făcea, dar exact,
exact în acea noapte o aducea pe mama în visul meu,
eram în brațele ei, îi simțeam căldura îmbrățisărilor
și mă trezeam cu ecoul glasului ei în urechi
te iubesc mult, pui, te iubesc
tristețea devenea brusc o umbră care cerșea îndurare,
ca un balaur rămas fără capete

cu apă neîncepută și nouă cărbuni aprinși
bunica știa cum să-mi alunge demonii și temerile
și toate febrele care mă copleșeau
fugi deochi dintre ochi
printre fagi, printre anini,
prin păduricea cu spini
apoi, zâmbind, sufla ușor către mine și într-o clipă,
dar exact într-o clipă, tot răul din lume se risipea ca un fum,
cerul și pământul îmi aparțineau din nou,
iar eu puteam să merg mai departe prin viață trumfător

am crescut iar mâinile bunicii au apus demult,
minunile i-au adormit împreună cu ele,
azi bradul e doar un contur vag
rămas pe pereții din iarna unei copilării uitate,
mi-e atât de dor să aud, undeva, în surdină
nobody gets too much heven no more
umbra bunicii să-mi peticească sufletul gol cu beteală,
zâmbind unor amintiri să-i răspund fredonând
nobody gets too much love anymore