o tăcere sfîșietoare ca o poveste
în care toți cred c-ai murit și te îngroapă
fără să-ți mai verifice pulsul
iar tu te trezești rîcîi cu disperare
capacul sicriului și ultimul sunet pe care-l auzi
e scrâșnetul dinților ce sfărîmă țărîna
ca pe-o ciocolată cu mentă

o dimineață în care dacă-ai putea s-o iei de la capăt
ai fierbe cafeaua direct pe scoarța incandescentă a soarelui
apoi te-ai bate cu pumnul în piept că așa se face adevărata arabica
într-unul din aceste momente începi să-nțelegi:
dumnezeu a creat lumea de frică să nu fie și el îngropat
din greșeală

și nu-ți mai rămîne decît această singurătate
uluitoare ca o nouă formă de viață
pe care o cercetezi cu mințile rătăcite
ca un savant în pragul unei descoperiri epocale
de mic ți-ai dorit să te faci dumnezeu cînd vei crește mare
așa nu vei duce lipsă de oameni
care să-ți spună pe nume

o noapte în care simți bătăile inimii
ca o darabană bătută-n lehamite
de un vînzător de bilete la un delfinariu pustiu
pe nimeni nu mai interesează ce-i în sufletul tău
de parcă ai fi un oryx bătrîn ce luptă
cu hiene imaginare

în ascuns
ți-ai dori o femeie cu părul mohawk
o capcană de vise
și-un întuneric în care să zaci
ca-ntr-un recipient criogenic
în speranța că vei prinde o zi
în care vei însemna mai mult
pentru generații mai blînde

în lipsă de lucruri mai importante
aprinzi lumina televizorul
lași dușul să curgă
înfricoșat
că ușa apartamentului nu are număr
ori vreun semn de sînge
iar dumnezeu nu va ști
dacă ești unul dintre cei buni
sau doar locuibil