ai rămas atât de mică
încât urci de-a bușilea scările
astea care se întețesc, parcă le-ar scrâșni dinții
da, timpul e un fel de stomatolog abia ieșit de pe băncile facultății
iar tu încă mă rogi să culegem frunze de bambus, să le păstrăm proaspete
și să bem ceai fierbinte de iasomie până va ieși toată noaptea
din aceste trupuri care ne mint, ne ascund

nimic nu a crescut mai înalt decât noi

hai să vorbim despre oamenii care ne lipsesc
despre omologarea atingerilor celor îndrăgostiți
despre biletul necâștigător la loteria oamenilor singuri
apoi să îți spui
nu există o limbă a pietrelor
există doar o limbă a oamenilor care adună tăceri
la infinit