Femeia vâlceană are ochii mari, nesimțit de mari, umezi și adânci, aparent liniștiti, trădând o un fel de curgere lină a timpului lor, dar care ascund totodată vârtejuri și drame în care, odată prins, ești aproape condamnat să rămâi pe veci în adâncurile lor. Trebuie că Oltul a însemnat cu gena lui localnicii de generații ai defileului și vecinătatea sa. Din pântecele apelor a zămislit matriarhatul Vâlcean. În fiecare ochi de femeie vezi cate o picătură de Olt.
Sânii lor sunt plini, generoși, cu fiecare pas pe care femeia Oltului îl face, cu fiecare mișcare creează unde ,mici valuri, un tremur asemeni apei mângâiate de vântul văii. Pieptul hrănit și hrănitor îți amorțește conștiința, este hipnotic și atrage spre visare și pierzare în vâltoarea iubirii.
Coapsele lor au curbe bine săpate in aura ce le înconjoară. Parcă au căutat, in timp, să obtină cât mai mult spatiu matern, aceea voluptate generoasă a facerii, cu fese cărnoase, rotunde și pântece primitor.
Sunt niște Sirene ale Oltului suprem, cu sânge de lostrița și glas de ciocârlie, ieșite, cândva ,într-un frumos blestem, pe malurile împădurite pentru a împărtăși lumii terestre magia adâncurilor.

Atunci când focul ia locul apelor, privirea acestora te poate transforma pe loc intr-o statuietă de lut, inertă asemeni unui cocoș de Hurezu la care atunci când privești parcă vezi ceva viu dincolo de crusta lutoasă, ceva efemer dincolo de eternitatea lutului ars.

Dacă privesc prea mult spre soare risc să pierzi vederea.
Dacă privesc la Luna plină parcă mi-o apropii și stârnesc toate fenomenele naturii înlăuntrul meu.
Dacă privesc Mama Natură îmi conștientizez toate imperfecțiunile, neputințele, vinovăția imperfecțiunilor.
Atunci când privesc femeia vâlceană, mă încântă felul în care Natura cu Oltul ei și-au dat în petec cu puterea influenței lor.
Sunt sedus de frumusețea către care mi-am deschis atenția fără vreo protecție prealabilă.
Mă întorc spre Cluj cu gândurile lăsate în urmă, pe străzile Râmnicului, agățate în părul negru ca abanosul al vâlcencelor. În dreapta mea Oltul șoptește parcă, zâmbind cu buzele valurilor sale:
- Pe curând Vasile...pe curând....