în răceala nopții
totuna-i dacă privesc în oglindă sau la apus
amintirea se șterge de lacrimi
și continuă să zîmbească
în direcția lumii:
am renunțat să evoc târziul mamă,
dar sufăr ca un uituc la pierderea cuvintelor-

am alergat cu tine în brațe
în gara cu lămpile arse
până la ultimul vagon
și cât de ușoară-mi păreai...

treaz m-am întins pe peron lângă roți
și pasageri uluiți m-au călcat în picioare
ca pe o specie necunoscută
de iarbă de asfalt
nu le eram piedică până la treaptă
priveai în urmă cu spaimă

iar eu de jos cum te îndepărtai
mirat de sine precum golul că este
intuisem că lumea nu mă poate ocoli