Atât cât am putut să văd din ea, m-a impresionat profund. Lisabona e cea mai mare surpriză plăcută din Europa văzută, iar Parisul cea mai mare neplăcută. Capitala portugheză parcă nu face parte din tot ce știam despre ea din cărți, atlase, filme și povestiri ale altora. Face parte din cutia aceea a vieții care ți se deschide când te aștepți mai puțin și-ți dă aripi noi să trăiești, să nu te oprești din călătorit, să te feliciți că o poți face. Oamenii ei sunt simpli, necizelați, deloc scorțoși, modești, chestie care-ți oferă confort sufletesc din prima clipă. Străzile ei amintesc de Barcelona, ca și clădirile, însă au ceva mai liniștit, mai de cartier, nu de metropolă. Fructele ei sunt cele mai ieftine și mai bune, atât cele din livezi cât și cele din mare. Tramvaiele îi sunt vechi, galbene și dulci, taximetriștii dau mâna cu tine, prețurile îi sunt prietenoase, cafelele aproape gratis și perfecte. Aerul ei e romantic și se aude, încărcat fiind de cea mai melancolică muzică fericită de pe pământ, Măria Sa Fado. Peste tot îți mângîie urechile și pretutindeni obrazul, cum mi s-a întâmplat când am dat nas în nas cu Atlanticul, la 26 de grade ale mijlocului de noiembrie, într-o marți. O doamnă cânta pe bancă și nu avea cutie pentru primit bani. Cânta pentru că nu putea ține fado-ul în ea. Am primit pe obraz, ca un sărut, cântul ei dezinteresat, i-am privit oceanul peste umăr și am simțit că în acel oraș aș vrea să trăiesc pentru totdeauna.