Scriu și cuvintele se pliază peste așteptarea obeză, care s-a hrănit cu pauzele ce precedau cuvintele.
Când de cuvinte se agață absurdul și paradoxalul, acaparate de ludicul ilogicului, le despart de cuvinte și le arunc în non-sensurile, care și-au creat propriile reziduuri. Astfel, libere, cuvintele sondează imposibilul, necunoscutul, inefabilul și neînțelesul.
Așteptarea are atâta plumb, încât greutatea ei strivește agitația pe care am extras-o din mine și am aruncat-o pe caldarâm.
Scriu cu un imaginativ interludiu, și în timp ce scriu, alchimia versurilor preface plumbul așteptării în lingourile de aur ale unei poezii filigranate de sensuri, a căror distanță a profunzimii depășește vârful muntelui invizibil, care este mai înalt decât vârful cel mai înalt al muntelui vizibil.
Scriu și gândurile picură pe privire și se impregnează pe pagină, metamorfozate în cuvinte poetice.
Conexiunile dintre cuvinte creează arabescuri magice ce iau formele transcendentului, pentru ca acesta să fie vizualizat sub diverse forme și înfățișări de poeții care au acces la esoteric, însă fiecare poet percepe altfel transcendentul, unii sub forma unui mister, alții sub forma unei minuni, și alții sub forma unui miracol.