Îmi amintesc că în curtea din spate era un zarzăr uriaș pe care îl căutam la sfârșitul fiecărei zile din acea lună.
Mă aruncam în vântul sfios ca într-o perdea foarte veche, prinsă de la un capăt al umbrei la celălalt, rupându-se la prima atingere.
Tricoul îndoit adăpostea copiii zarzărului nou-născuți și pe burta descoperită mi se uscau pe rând linii de transpirație.
Soarele pe atunci cobora într-o groapă adâncă, pe care aveam s-o descopăr cândva și fiecare atingere a întunericului era un fel de rătăcire.
Dimineața apăream cu toții într-un clocot, uitând că am fost aproape morți pentru câteva ore – strânși tare la pieptul unui vis.
Și mă gândeam atunci că poate chiar și zarzărul, tăiat între timp, ne-a visat măcar o dată, în timp ce neliniștit, se întorcea și pe-o parte și pe cealaltă printre flăcările din sobă.