Apollonia (nume mai rar întâlnit), poate ne-ar avertiza, dacă, am fi mai receptivi la cele ce se întâmpă-n jurul nostru.

Auzita-m multe despre Apollo și aproape n-am cunoscut nimic despre Sf. Apollonia. Nu este firesc să fie doar așa și am purces la căutare. Din cele găsite aflăm că între anii 243-249, Imperiul Roman a fost condus de împăratul Filip Arabul, un om cu vederi largi, care le-a acordat creștinilor o perioadă de liniște, după persecuțiile îndreptate împotriva lor până atunci. Însă, în ultimul an, au avut loc unele evenimente triste, ce au dovedit că aversiunea împotriva creștinismului nu era stinsă, cel puțin în provincii mai îndepărtate. Despre acestea ne vorbește episcopul de Alexandria, Dionisie, într-o scrisoare către Fabian din Antiochia.

Un impostor din Alexandria, „ghicitor înrăit și poet fără talent”, ațâțase populația, întotdeauna gata de a se agita, și provocase o revoltă împotriva creștinilor, revoltă în care mulți urmași ai lui Cristos au fost biciuiți și bătuți cu pietre.
Iată ce poate face un poet fără talent și fără Dumnezeu în suflet, îmi veni să spun, însă am zăbovit, fiindcă și azi avem asemenea poetași, dacă nu: câtă frunză și iarbă, măcar cât este de mare hăul, cum zice vecinul meu, care nu poartă căciulă țurcănească și nici ușancă nu are. El este fudul, are doar un fel de căciulă modern, care nici din blană de oaie nu este, dar nici din blana vreo unui alt animal nu e. O fi fabricată din ceva sintetic. Dar, am luat-o razna și revin la subiect.
O tânără fecioară, cu numele Apollonia, mai înainte de a fi arsă de vie, a fost supusă unor chinuri îngrozitoare: i-au scos dinții, i-au rupt maxilarele, cerându-i să se dezică de credință. „Toți se reped în casele creștinilor” – scrie cu amărăciune Dionisie; „fiecare intră la cei pe care îi cunoaște, sau la vecini, prădând și devastând; iau în cutele hainelor obiectele de preț, iar pe cele fără valoare le aruncă sau le dau foc. S-ar crede că este o cetate cucerită și jefuită de dușmani”. În această învălmășeală au prins-o și pe minunata fecioară Apollonia, acum destul de înaintată în vârstă. Au lovit-o atât de crunt peste maxilare, încât i-au căzut toți dinții. Apoi, aprinzând un rug în afara cetății, au amenințat-o că o vor arunca în foc, dacă nu va rosti împreună cu ei cuvinte de blestem. Apollonia însă îi roagă să o lase liberă câteva momente; dar îndată ce au dezlegat-o, Apollonia se aruncă singură peste rugul aprins și este consumată de flăcări. Aceasta s-a întâmplat pe 9 februarie, în anul 249, după nașterea lui Iisus Christos. Apollonia avea 40 de ani. Moartea ei, prin aspectul de sinucidere, a ridicat problema dacă este permis ca cineva să-și provoace moartea pentru a nu ajunge să-și renege credința. Un ecou al acestei întrebări apare și în cartea De civitate Dei a Sfântului Augustin, care însă nu-și exprimă părerea. Având în vedere că ceea ce a atras ura împotriva Apoloniei a fost tocmai activitatea ei deosebită în sânul comunității creștine, gestul și viața ei nepătată au trezit admirație și devoțiune chiar dincolo de marginile provinciei în care și-a consumat martiriul; în acest timp, cultul ei s-a răspândit atât în Orient, cât și în Occident.
În diferite cetăți din Europa s-au înălțat biserici în cinstea ei. La Roma, i-a fost dedicată o biserică, astăzi dispărută, lângă Bazilica „Sf. Maria”, în Transtevere.
În legătură cu viața ei, despre care nu mai avem alte cunoștințe, legenda a țesut istoria neverosimilă despre tânăra fiică a unui rege, care a fost ucisă de însuși tatăl ei, pentru că a trecut la creștinism. Dar dincolo de legendă, care a avut un mare rol în popularitatea acestei sfinte, invocată îndeosebi pentru îndepărtarea durerilor de dinți, rămâne viu exemplul său de generoasă și necondiționată dăruire a vieții pentru Cristos.
Prenumele legate de numele zeului Apollo sunt foarte vechi și foarte răspândite. Creștinii le-au folosit cu plăcere, deoarece la origine pornesc de la un cuvânt care înseamnă „poartă a fortăreței”. Însuși Apollo era numit de greci „portarul” – iar la romani există verbul apello – apellere = a trage la mal, a te apropia de poarta de intrare a unui ținut. În lumina acestei origini a cuvântului, numele Apollonia ne poate aminti că, prin credință, suntem chemați să ajungem la poarta (ușa) care este Cristos. De asemenea, cuvântul și ideea de poartă ne îndeamnă să deschidem sufletul nostru lui Cristos care vrea să ne aducă harul său; Apollonia i-a oferit această ospitalitate lui Dumnezeu devenit om. „Fii poartă care primești. Fii poartă care se deschide. Fii poartă vie. Fii poartă care, zi și noapte, șoptește: «Te așteptăm»”.
Sursa: "Viețile sfinților", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București.

Această scurtă relatare m-a dus cu gândul și către o altă poartă - la Bab, prevestitorul unui alt enigmatic și totodată personaj real, născut cu 200 de ani în urmă la Teheran, sau în Persia, cum i se mai spunea odinioară Iranului.
Însă acum risc să intru într-un alt subiect și poate, încă nu este cazul.
Deși în anul acesta se vor împlini 200 de ani… Iar la anul…

În 2018 se vor împlini alți 200 de ani și dacă, nu ne vom uni….
Poeții sau ”ghicitorii înrăiți” de astăzi pot oferi multe surprize neplăcute, poate că nu ca pe vremea, când a trăit acea tânără fecioară, cu numele Apollonia., dar, mai știi?

În anul 300, ea a fost declarată Sfântă. Am mai aflat, că stomatologii de diferite credințe astăzi sărbătoresc această zi a Sfintei Apollonia, ca pe o sărbătoare a stomatologiei, iar în biserici sunt icoane cu chipul acestei sfinte, în unele din ele ea este reprezentată cu un clește de extras dinții în mână.