Sunetele limbii trezesc adesea în vorbitori și auditori senzații sau impresii paralingvistice. Există o aromă aparte a fiecărei îmbinări de sunete și a sunetelor pure. Consoanele potențează sau dininuează atmosfera sugerată de vocale. Rimbaud a scris celebrul său poem despre vocale în tradiție simbolistă. Este greu să fim cu toții de acord cu impresiile sale care pulsează datorită propriei lui percepții, sînt imagini pe care nu le împărtășim.

Voi repeta greșeala lui Rimbaud și voi scrie ce senzații sau impresii îmi trezesc mie consoanele, ce fel de forță văd eu în asocierea lor cu diferite vocale. De multe ori am fost uimită de potrivirea sunetelor cu ceea ce pare a fi înțelesul, de minunata alcătuire formă-fond a unităților lingvistice. Aici este vorba de experiența mea intimă, subiectivă.

Consoanele H, F, Ș și J îmi par că încălzesc, ard, aburesc, transmit emoție și libido sporit în matricea cuvîntului, uneori chiar o indignare sporită, o pasiune oarecare, un sentiment sau o stare înfocată. De exemplu: foc, fustă, înjosire, hotă, havană, jind, etc. Frigul chiar e un cuvînt care ține în sine dorul de căldură. Cuvintele cu aceste consoane exprimă pentru mine lucruri drăguțe, amuzante, frumoase chiar, răsfățate, etc.

V-ul este oarecum diferit, fiindcă urcă sau coboară puțin ștafeta spre lucruri pe care oamenii le controlează în oarecare măsură, față de care oamenii vibrează conștient, spre lucruri pe care le dorim cu înfrigurare sau am dori să le posedăm sau să le schimbăm, cum ar fi: vînt, vaier, vină, voință, vin. V-ul aduce profunzime emoției. Viață e exemplul cel mai bun. Nu sînt nici lucruri calde, nici lucruri reci.

S, Ț, X și Z sînt consoane reci. Aproape oriunde unde ele apar, cuvîntul dobîndește o răceală aparte, o detașare emoțională către latura conștientă a intelectului.

M și N sînt consoane e legătură și au o oarecare blîndețe, în timp ce D și C sînt consoane de separare, mai aspre. T-ul e mai suav decît D-ul. G-ul e mai suav decît C-ul. R-ul atenuează efectul de separare, prelungește cuvîntul și înțelesul: a iubi – iubire. L-ul are același rol, fiind un prelungitor mai blînd decît R-ul.

P-ul e o consoană mai exclusă, mai neplăcută – mie cuvintele care conțin P mi se par lucruri nedorite, neînțelese, respinse ori disprețuite – chiar cuvîntul copil reprezintă ceva nedesăvîrșit, încă neterminat și oarecum inutil. B-ul este cam la fel, dar cu efect mai blînd, mai atenuat decît P-ul.

Ce-ul și Ci-ul sînt chiar lucruri mai ciudate, ciuperci lingvistice sau sarea și piperul unei idei.

Iată spre exemplu cuvîntul FLOARE – emoție frumoasă, căldură prelungită și suav și integrator. Ori GRAȚIE – separare dar și legătură față de cele lumești printr-o răceală a sfințeniei. Sînt doar impresiile mele, ca vorbitoare a limbii române. Impresia mea vagă e că aceste rezonanțe sonore imprimă fondul emoțional al semnificației limbii, în mod inconștient, dincolo de sensurile acceptate fățiș.