M-aș iubi dacă aș putea, toată dragostea doar mie mi-aș oferi-o, doar ca să nu-mi mai văd inima tristă și aproape fără speranțe, m-aș răsfăța cu fursecuri și un ceai călduț la geam, când ninge, plouă, e furtună și e soare. M-aș face cea mai fericită, zilnic, oră de oră, fiindcă aș merita să mai simt și eu cum e să fii iubită de un suflet mic dar oarecum mare, aș fi simțit cum e să fii zdruncinată de sentimente pure, curse din inima aia inocentă. Când spun suflet, știu că minunile țin foarte puțin. Chiar dacă țin, sunt în afara noastră, în acele locuri în care am încetat să mai pășim, ocolim tot ce ne-a rănit, locuri, oameni. Renunțăm la multe deprinderi, tindem să facem chestii care nu-și au rostul și valoarea doar ca să ne menținem mintea ocupată cu altceva. Nu e corect. Și cât nu încerci să te iubești doar pe tine, tot îți înaintează acel suflet bun care vrea să-și împartă dragostea cu cineva potrivnic.
De aici apare și acel gust respingător, al pierderilor amare, de aici începi să tânjești după iubirea de sine. Ai dat sufletul tău cuiva care uitat să iubească și l-a abandonat, ca pe o hârtie uzată.
Și totuși, trebuie să existe o cale de evadare care să compenseze pierderea noastră-n gândurile rătăcite și detaliile nelămurite. Ceva simplu, ceva esențial, o lumină de orientare, o frunză cu un mesaj. Totul rămâne o taină. Spunem adesea că ne iubim pe noi înșine, și de ce nu suntem la fel de fericiți când nu mai oferim iubirea pentru alt suflet? Dacă aș putea m-aș iubi doar pe mine, așa cum știu mai bine. Adevărul este că nu putem fi egoiști, cu alte cuvinte, trăim o încercare ca să fim convinși de necesitatea ei. Totul e un contur al dragostei, atât de simplu pare...