Stăpânului inimii mele…

Poate că dacă nu ploua cu iubirea ta peste mine în zilele în care secătuiam de lacrimi și nu mă țineai când mă arunca vântul¸ acum eram definitiv pierdută-n întunecimea minții mele.
Căci tu ai reprezentat mereu totul pentru mine. Doar nenorocirea asta de timp trece și ia cu el totul; și totuși noi am fost efemeri, tineri dar bătrâni. Când mă pierdeam de mine tu mă ancorai cel mai bine în ce am fost. Am crescut amandoi în haosul pe care chiar noi ni l-am creat să ne separăm de tot iadul din jurul nostru. Ne-am făcut un templu unde ne închinam unul altuia cu sărutări.
Vara- mai știi când îmi spuneai că În apusul sufletului tău am fost mereu orizont? Căci ai fi crezut că după mine mai urmează ceva dar eu îți eram eternă, infinită și amețitoare și ți-ai dat seama de asta abia după ce noaptea ți-a intrat în vene și te-a întors cu fața spre pământ, făcându-te să nu mă mai vezi niciodată.
Toamna mi-ai mângâiat întâi mintea și sufletul cu dorința ta de a-mi venera zâmbetul iar mai apoi fruntea și umerii cu mâinile cu care ai scris, într-un cumul de întunecimi, atâta lumină.
Iarna te cerneai peste mine și cu fiecare fulg din tine mi-am acoperit mintea căci erai ca un soare și în cele-ți mai geroase zile.
Primăveri la rând înfloream când mă priveai și îmi spuneai că sunt fata ta de cerneala cu părul în versuri, cu pagini în ochi și buzele de poveste.
Cât de neimportant ar fi să vorbesc acum despre cum ochii tăi, ochii de înger, se metamorfozează? Noi, oamenii, nu putem înțelege, putem doar adora, visa, iubi, dar nu ne este îngăduit să ne apropiem. N-am știut niciodată să percepem lumina aia, atât de reală și apocaliptică; pentru că toată reconstruirea lumii începea și se sfârșea cu buzele tale. Iubirea pe care o ofereai era așa pură, desăvârșită, delicată și colosal de curajoasă, căci într-adevăr ți-a trebuit destulă nebunie și asumare să alegi să trăiești cu o furtună de trandafiri. Totuși, noi aveam o iubire universală, dar nu genul de vis american, mai mult o iubire magică, nouă, unde ne-am creat din dragoste un nou element al naturii. Unde iubirea îngerilor era născută în păcat și in etern va domni… așa ne mințeam, mai știi? Te-ai jucat așa frumos cu focul din ochii mei¸ ai depărtat toate fricile din lacrimile mele, mi-ai furat tot aerul cu umbra aia de zâmbet și mi-ai luat pămâtul de sub picioare când urma să cad, pentru că știai că suntem simultan din piatra și sticlă. Am aparținut amândoi vântului, ploii, pădurilor, prafului de stele și ne-am făcut din brațele celuilalt sălașurile a doi fugari.
Voi sfârși prin a-ți spune că voi fi a ta pe vecie căci mi-ai colorat galaxii de amintiri, mi-ai îmbrățișat nebunia și mi-ai lipit toate cioburile de suflet la loc, m-ai făcut să simt că am un scop în viață, acela de a te iubi, m-am îmbătat de ochii tăi făcuți din apusuri și magie și m-ai răsfățat numai în vorbe menite să-mi alunge noțiunea timpului.