soarele răsărea peste lume
când mă nășteam eu fără nume
revărsând o lumină bălaie
peste umila copaie
ca o coajă verde de nucă
în care mă așeză buna mămucă...

cu soarele deodată m-am ridicat
fost-am pe rând băiat și bărbat
luat-am de mână mireasă
ridicat-am prunci și o casă
bătut-am mări și cărări
în toate cele patru zări...
trăit-am cam tot ce se poate trăi
iubit-am cam tot ce se poate iubi...
început-am apoi să-nvăț a muri
trupul cel ager de sânge și foc
gata-i de tăiere ca un brad la soroc
boala ce scurmă ca viermele-n nucă
îmi spune mereu să fiu gata de ducă...

soarele va fi ajuns la apus
atunci când pe sus voi fi dus
așezat în patul de lut
ca pentru un nou început...
destrămat apoi în glomerule
de atomi și de molecule...
apoi numai negru pământ
și pulbere împrăștiată de vânt...
casa mea va rămâne pustie
părăsită ca o albă chilie
pe ușa casei cineva o să scrie:
”acel ce-a fost aici nu mai este
a intrat pe veci în poveste...”