Ce fior singur m-a cuprins
gândindu-mă la toate camerele goale pe care le-am împărțit vreodată
și pe care le-am părăsit, rând pe rând,
ferecând umbrele noastre cu cheia.
Sigur că acolo unde ne-au alunecat pașii pe podele,
acolo unde ne-am împreunat răsuflarea
și ne-am lăsat oasele să doarmă
cresc pansele și flori de nu-mă-uita.
Acolo unde se îmbină pereții
ni s-au îmbinat și vocile
și doar ei mai sunt martori ai trecerii noastre –
albi și tăcuți, neclintiți de timp,
părinți buni care ne-au adăpostit singurătatea.
Sigur că în aerul nemișcat au rămas suspendate
orele scurse din vieți trecute –
clipele de bucurie,
clipele de tăcere,
clipele de singurătate
și clipele de disperare.
Iar clipele de dragoste,
acelea plutesc ca un abur cald
în locurile unde au existat cândva scaune și canapele și paturi.
Acolo unde mi-ai sărutat buza sau pleoapa sau sânul
miroase încă a ploaie
iar timpul prinde culoare și poți să-i atingi cu mâna fluturul de aripi.
ÃŽn sanctuarele noastre uitate
în spatele geamurilor care ne ascundeau de lume
am țesut povești spuse pe întuneric doar din tremur de gene
și cântece fredonate din susur de inimi,
până când sângele ni s-a scurs printre crăpături.
Până când am închis, rând pe rând,
fiecare ușă.

De-atunci timpul a uitat de noi și și-a așternut praful
peste visele pe care le-am visat, stând aici împreună
cu capete tinere și brațe calde,
sub plăpumi care ne păstrau zbuciumul în deplină taină.
Doar umbrele de pe pereți știau
că cele mai frumoase zâmbete se nasc la orele din noapte.
De-atunci ne-am ridicat oasele și sufletele oloage,
ne-am purtat rănile mai departe
și am ajuns la niciodată –
cuvântul acela mare și greu,
la fel ca te iubesc.

Doar știi că oamenii ca noi nu pot fi niciodată fericiți.

Oamenii ca noi se nasc în deplină singurătate,
de parcă s-au adus chiar ei pe lume
și trec prin viața asta cu sufletele mereu doar pe jumătate pline.
În camerele sângerânde ale inimilor noastre
abandonăm murmurul clipelor trecute
și ecoul pașilor ce-au răsunat prin viețile pe care le-am atins.
ÃŽn toate camerele goale prin care ne-au purtat anii
ne-am plantat suspinele cu degete firave,
ne-am dezbrăcat pieile și ne-am lăsat sufletele să curgă laolaltă
ca ape neagre și adânci.
Iar timpul,
mereu calm și rece,
nu curge circular.
El ne susură prin vene,
pompat de ziua de ieri și clipa ce s-a scurs
și ne sapă prin carne de la interior spre exterior
până ne face să uităm.

Dar eu încă te știu.

Te simt,
îți port gândurile mai departe,
șoapta ochilor și a palmelor,
parfumul brațelor tale adormite,
umbrele-ți calde și valurile sufletului,
poveștile pe care le-ai adunat pe curburile umerilor.
Îți recunosc anii în licărul ochilor
și-ți port de mână suflarea,
tăcerea,
gustul,
tremurul,
amintirea și toată uitarea
ferecate în noi și în camerele goale pe care le lăsăm în urmă,
neștiute,
nevăzute,
ascunse în locul unde trăiesc toate lucrurile singure.