GLAFURI (13). Despre stâni - Fragmente


Doinele erau, desigur, mai rare. Oierii nu au nevoie de doină, pentru că ei nu au timp de amintiri, pentru că ei, bineînțeles, muncesc. Ei poartă oile de pe un deal pe altul, dacă iarba este bună, dacă este verde și le place oilor. Arareori, îi apucă melancolia. Când oaia este foarte liniștită, și atunci când câmpul, nu are nevoie decât să se legene. Cu tot cu oi, cu tot cu câini, și cu tot cu ciobani, care se lasă, atunci, legănați, de cântecul și de locul lor cuminte, de acasă. Într-un cântec liniștit, de dor și doină românească...
— Și, spune, Emiliene, îți place tulnicul meu? Văsălie, mai demult, l-a sculptat din cel mai frumos lemn, și din cel mai tânăr! E un tulnic chiar mic, față de tulnicele obișnuite, dar are niște sunete deosebite! Vasile mă recunoaște, după el, imediat! Adică, dacă îi cânt! Sau dacă îl chem, la mine, din tulnic!
— Da, Bogdana. E tare drăguț tulnicul tău!
— Este, așa-i că am un tulnic frumos? (Și s-a roșit, femeia, imediat, în obraji.)
— E frumos, Bogdana.
(...)

Se apucă să ochească, repede, Bogdana Mihai, unde ar mai fi fost, poate, un vas potrivit. Îl găsi repede, era din lemn și, în lemnul plin de așchii, pe margini, parcă si-ar fi văzut viitorul. Doar o impresie scurtă. Pesemne se buimăcise nițel. Parcă Ioana Rizeanu strigase prea tare la ea.
— Dar, mult aluat ai pregătit, Ioană! Parcă pre` mult pentru câți or mânca, din pâine, timp de o săptămână! Că după aceea, nimic nu mai e bun, că și vezi, pe dată, pâinea că s-a uscat!
— Vrei pesemne să faci niște colaci, Bogdana Mihai?
— Mă pun, Ioană! Că nu mi-e greu!
— Totuși, prea greu ai învăța, Bogdana! Că prea nu te-a pus bărbatu-tău la nimic, până când nu ai dat de ocheada cea dreaptă a soacrei! Ei, am, sau nu am, ochiul și învățătura în mâini, și știu, Bogdana, cum să le dau mai departe.
— Ca să învețe și tânărul, pesemne, Ioană! Ca să știe, pesemne, de la tine, toți, care vor!
— Că, doar, nu l-oi învăța cum să facă colaci pe Văsălie, Bogdănițo!
— De ce nu?
— Că e bărbat, de-aia! Unui bărbat, doar o femeie trebuie să îi gătească și să îl aibe în grijă, Bogdano! Cum o fac eu, că îi sunt mamă!
— Da, Ioana. Îi ești.
— Pun`te și fă colacul!
— Deja m-am apucat de el, dar lucrez prea încet. Ești prea strictă cu mine, Ioana!
— Sunt neînduplecată, de fapt! Dar așa trebuie!
— Chiar!, o aprobă, scurt, Bogdana Mihai.
— Pentru că nu vreau ca nevasta fiului meu să fie, Doamne ferește, fără pricepere în mâini!
— Doamne ferește, de asemenea păcat!
— Da!
— Atunci, deja, eu m-am apucat! Crezi, Ioană, că la maiauă mai trebuie, cumva, încă un ou sau două?
— Dacă îl vrei mai galbăn!
— Ce să fie galben?
— Colacii, că doar nu soarele! El e galbăn, soarele nostru, drăguțul. El, oricum, e galbăn! Da colacu` nu, decât dacă adaugi niște ou!
Nu a mai spus atunci nimic, Bogdana, amestecul l-a gătat, oricum maiaua pentru pâine, și-a spus Bogdana Rizeanu, ar fi trebuit a fi fost suficientă, cum numai-bine se ocupase mama lui Văsălie. Colacii, patru-cinci, sau câți ar fi ieșit, ar fi fost, însă, numai ai ei, care era soția lui Rizeanu Văsălie, adică numai și numai ai ei, că doar ea s-a gândit să îi pregătească, a pregătit de fapt amestecul și, apoi, s-a apucat de frământat numai colaci. Și-a așezat din nou, amândouă mâinile, foarte tinere, în aluat, continuând să frământe. Parcă aluatul aceea ar fi ascultat de ea, parcă ar fi crescut, ca un castel mic, de pâine, de sub mâinile ei, pe măsură ce femeia continua să frământe. Da, or să iasă numai minunat! Chiar bine!, și-a spus, gândindu-se la colacii ei, cu mâinile, nițel ostenite, afundate, încă, în aluat, simțindu-și fruntea că i se uda de broboane mărunte, de sudoare, părându-i-se femeii, acum, că ar fi avut fruntea sărată, ba chiar foarte abundentă de sare, așa cum era, pesemne, marea... Da, marea ar fi trebuit să aibă gustul broboanelor ei, dar marea, desigur, era foarte departe... De ce să nu se gândească, însă, la cât de salină era de fapt marea? Că era, de pildă, undeva foarte departe, o vedea cum era, sau cum i se părea că este, ovală toată, așa cum fusese și covata Ioanei, aceea din lemn, pregătită pentru maiaua pentru pâine, dar și vasul ei, al Bogdanei, tot oval ar fi fost... Era, ceva, poate, cu întruchiparea aceea ovală a unei banale coveți, semăna pesemne cu marea, și-a spus, visătoare, dacă marea, era, cumva, chiar ovală, sau poate, da, cerul, acela ar fi fost oval, ca o covată de lemn... Cine să știe, însă, toate chestiunile acelea delicate... Poate doar păstorul cel mai nou, poate că Emilian Păun, să fi știut, care umblase foarte mult, în viață. Sau poate nici acela, sau cine să le știe...
— Ce faceți voi două pe aici? Era Văsălie Rizeanu...
— Colaci, Văsălie! Facem colaci! Galbăni, așa cum e soarele! Dar Ioana, adică maică-ta, face, în schimb, pâine...
— Care e albă, Bogdana! Nu galbănă! (Și a sărutat-o pe gură scurt).
— Cum nu?, a adăugat atunci Ioana. Că doar e din cea mai bună făină! V-am adus, dragilor, din cea mai albă, și din cea mai bună! Am ales, de fapt, făina din cei mai buni saci!
Dar Ioana se supărase pe Bogdana Mihai, pentru ceea ce a spus, de față cu ea, lui Văsălie, părându-i-se că își lăuda viitorii colaci, nițel prea tare, în detrimentul pâinii pe care, acum, avea să o pună, afară, în cuptorul pe care, oricum, tot ea, Ioana Rizeanu, îl curățase. Pâinea ei din cea mai bună făină albă avea să iasă, oricum, mai reușit decât colacii Bogdanei.
— Vii și m-ajuți, Bogdano, să pregătim pâinile?
— Le dau eu formă?
— Nu, aici eu mă ocup. Că tu le faci prea mici. Doar să mă asiști, Bogdana, ca să înveți și tu, încă o dată. Și dacă nu pricepi, să întrebi, din nou.
— Ioană!
— Apoi Văsălie le și crestează, dacă vrea!
— Le crestez io, tușă Ioană! Că și io știu!
— Cu spatele de la cuțât!
— Aia știu! Pentru că știu cum să fac!
În sinea lui, Vasile Rizeanu fierbea, însă nu ar fi explicat, nimănui, motivele care ar fi stat poate în spatele acestui sentiment, mai anost. De ce, uneori, simțea că femeia lui nu era prea prețuită, prea respectată sau prea onorată, de ceilalți, în spațiul acela familial al Stânei, așa după cum ar fi meritat? Pentru că era foarte tânără și prea dulce la față și prea frumoasă? Că, doară, sărmana Bogdana și-ar fi dat, de fapt, toate străduințele... Ce să fi făcut, în această privință, Vasile Rizeanu, pentru că femeile, absolut toate, sunt, de fapt, invidioase una pe alta, și, pesemne, o atitudine de o mai mare obediență este și înțelepciunea, dar și dezonoarea nevestei prea frumoase... (Își spunea el, mai amărât). Poate că nora trebuia să rămână cu totul supusă mamei, altfel ar fi ieșit, afară din abordarea potrivită, numai necazuri. Dar Bogdana Mihai era o fată cuminte și caldă, cu Ioana, să fi fost totuși cel mai cald și mai simplu mod de a te supune mamei bărbatului...
Cât să fi avut, de fapt, Bogdana? Doar douăzeci și unu sau doi de ani... Pare-mi-se, douăzeci și unu. Pe vremea aceea, Bogdana era frumoasă ca o gazelă foarte tânără, ca un animal bun, și ca floarea proaspăt de cules a lunii Mai. Ca bobocul cel mai frumos, din luna înfloririlor ca acelea ale Iasomiilor. Pesemne, acestei luni plină de Iasomie, i se dăruiește, în general, frumusețea, pentru ca o femeie tânără, de la stână, să culeagă, din ea, cu degetele... Ca și cum ar isprăvi, cu ele, de frământat un soare bun, de colac, și îl va unge cu gălbenuș, iar colacul ei va prinde o crustă aurie și va fi cel mai bun colac pentru bărbatul ei, de cumva femeia va rupe din el cu degetele ei frumoase și îi va da bărbatului ei să guste, din el. Și, de fapt, pe bărbatul ei îl hrănește cu flori. Îi pune iasomie în gură.
— Mă ajuți, Văsălie?
— Te ajut, Bogdana! Dar, la ce să te ajut?
— Să mă ții în brațe și să mă ajuți!
Pesemne, și acesta este numai un ritual casnic. Un bărbat și o femeie sunt, cu adevărat, foarte frumoși, numai când împărțesc iubire, numai atunci când se împart de fapt unul cu altul, și numai când nu le mai ajunge și nu mai e destul, parcă, din această împărțire onestă. Aceasta este, cu adevărat, o altă chestiune. Pentru că dragostea este, mai mereu, inexplicabilă. Este aproape un paradox, de fapt...
— De ce nu mă iubești tu, Emiliene? Si de ce te cerți, așa, cu mine?
— Eu, să nu te iubesc? Pe tine, Bogdana?
— Da, tu... Că eu, mă cam uit, la ce se petrece în stână... Că tu, mereu te gândești la Esmina... La fata aceea din Găuleni...
— Și ce se petrece, Bogdana Mihai, acum, în stână? Faptul că ești o femeie mai prostuță, de fel? Să te `cot, pesemne, pe tine? Lasă-mă, Bogdana, să mă bărbieresc.
— Că nu te las, că țin. Cum și tu te uiți, Emiliene! Că ești bărbat, iar eu, Bogdana, te văd că ești! Dar ești și prostuț, cu Esmina, pentru că ea e foarte departe!
— Sunt, adică prost? Și ce-i cu asta?
— Nu te mai ascunde, că eu mă supăr! Nu ca aia, Esmina! Că eu mă duc, de aici, într-o zi, dacă tu nu te uiți! Că-s... Că-s...
— Cum ești, Bogdana?
— Îmi ești, de fapt, Emil, foarte drag, așa cum ești tu... Mai mult, nu spun!
— E bine, pe aici, prin fân, că putem să vedem stelele. *
— Putem vedea stelele, Emilian? În șură? Tocmai în șură? *
— Sunt, adică prost? Și ce-i cu asta? Doar treaba asta trebuie să înțelegi, că nu te pot lua, de aici, fără ca Vasile să mă urmărească, apoi, cu o falcă în cer și cu alta în pământ! Iar eu trebuie să îmi astrâng toate oile, și să fiu liber din nou... Poate, zic și eu, nu oi fi muncit, de doi ani, chiar pe degeaba...
— Iar tu nu mă ajuți deloc, Emilian?
— Cum pot să aleg, poate eu, în locul tău, Bogdana? Cum să fac eu asta? Te desparți, Bogdana de Vasile Rizeanu!
— Poate nu mă iubești, Emil, dragul meu... Că eu pe lângă Văsălie, nu prea mai vreau să rămân foarte mult... Mă doare deja asta, sau cum să zic, capul...
— Nu știu ce să îți răspund, Bogdana Clițău... O să te desparți, atunci, de Vasile Rizeanu!
— Încă nu... Mi-e frică, și e de fapt devreme... Mi-este, de fapt, foarte frică de el!!
— Ți-e frică?
— Un pic!
— E foarte complicat, din cauza asta, a complicatului de lucru rău, iar de asta, mă cam gândesc eu, de fapt, la însurătoare... Cu tine, Bogdana Mihai, e cam dificil... Și că o să mă duc, într-o zi, de-a dreptul până în Găuleni...
— Nu mă răni, Emile!
— Eu?
— Te rog, nu fă asta!
— Te rănesc, Bogdana?
— Puțin, da, chiar mă rănești... Nu știu prea bine, Emilian, ce să mă fac cu tine! Sunt prostuță, Emil?
— Un pic, da.
— Într-o zi, mă despart de Rizeanu! Mă iau de una singură și mă duc! Și nimeni nu o să mai știe de părul meu arămiu, Emile!
— ??
— Nimeni nu o să mai cunoască de mine! Nimeni și nimic! (Iar părul ei de culoare arămie nu a fost nicicând mai frumos.)
— Ești frumoasă, dar mă rănești mult... Mă duc la Găuleni, într-una din zile, că știu, foarte bine, că mă duc... Mărg cătră, îți spun, râul Esminei Badea, cred că o să o găsesc cu amândouă picioarele în râu... Tu ești căsătorită cu un om rău, draga mea... Ăsta e purul adevăr! E un om pacoste!


* FRAGEMENT selectiv din Romanul ”Miei albi sau Ulițele cele vechi ale cerului” - Iulia E.


Despre stâni

(FRAGMENTE de poezie tematică):

(...)

4.
Mamă, știi? ți-am zis eu ție
că aș vrea păstor să fiu
ea îl strânge lângă ie
pe feciorul tineriu.

5.
Îl privește de la pleoapă
pe fiuțul mult frumos
șapte ani au fost să-încapă
(lângă fiul cel sfios.)

6.
Vrei să fii, păstor, lui mama?
”Oile vreau să le duc
unde-începe dealul, coama,
și să stau pe lângă nuc...”

7.
Ce să faci sub nuc, Emile?
”Vreau să zac, și oile
să tot pască prea umile
unde-încep culorile...”

8.
Ce culori? ”De-azur, e cerul
iarba verde, de smarald
vreau să văd cum bate gerul
sau cum razele mă scald...”

9.
”Să îmi duc, măruntă, oaia
pe pășune și sub flori,
când, din cer, o bate ploaia,
ne-om retrage, cu fiori!”

10.
Pe la stâna noastră mare
și în țarc acoperit
să le las pe fiecare
când s-o-întuneca, ”subit...”

11.
”Ce ai zis? Subit? lui mama?”
”O să fiu păstor și scrib...”
”Să te-acopăr cu năframa!
Nu te prinză niciun hrib!!!”

12.
”O, mămucă, lumea asta
E, întreagă, ca un cer!
Ori, cum vezi, matale, coasta,
Și cu dealul cel stingher...”

13.
”Chiar ești scrib, băiatul mamei!
Nu îi hi ca un oier!”
”Ba mă fac, oier, năframei
Și cu glasul cam stingher...”

14.
Vreau să scriu o poezie
Ce-i mai lungă ca un deal!
”Să o ții, ascunsă-n ie
S-o citești, mămucă, val!”

15.
Și să fie lungă, lungă,
Cât e valea cu cireși
Valuri spală pe la strungă
Chiar la ultimii plăieși...

16.
De, o curge apă multă
Dă la ploaie Dumnezeu
Ploaia, omul și-l ascultă
Valuri curgă, ceruleu...

17.
”Ceruleu ai spus, Emile?”
Vreau o fată, ca nicicând...
Și călcâiul lui Ahile
Fie-mi fata, după gând...

18.
”Vrei o fată?” Ca niciuna
Și să aibă-un păr frumos...
Auriu, frumos, ca luna
Mere roșii cad pe jos...

19.
Vreau o fată naltă, albă
Și să aibă-un chip brudiu
Și mai mândră ca o salbă
Fie-i părul auriu!

20.
”Vrei o fată?” Da, mămucă
Pe când am vreo paișpe ani...
S-o găsesc, brudiu, o-aducă
Chiar la stână, doi ciobani.

21.
Și să steie,-n stâni, cu mine
Să îmi fie de-ajutor...
De o vrea, mi-o fi soție
Când oi crește mărișor...

22.
Fie fata-o soră bună
Mai târziu, s-o mărita
S-o cunun cu sori și-o lună
Și s-o cresc mireasa mea...

23.
Dau-aș zvon în șapte sate
Că, brudiu, m-am însurat
Și cu oile tărcate
Numai ei m-am dedicat...

24.
”Chiar ești scrib...” Nu sunt, mămucă
numai oile îmi știu
dorul meu imens de ducă
și dorința-mi de pustiu...

25.
Să tot stau la nucul mare
poezii să scriu, de pot
și de-o fi o Sărbătoare
steie oile, de tot...

26.
Să mă vază, cu creionul,
cum poeme desenez,
fluierul și Sfânt Ionul
să mă afle, cum mă vezi!

27.
Și să zac, voios, când fata
dinspre stâni, iar, m-o striga
cum întoarce vântul roata
să mă-întorc, la mândra mea!

28.
Să mă ieie de chieptare
să mă-învăluie, cu ea
și de-o fi o sărbătoare
o ști numai mândra mea!

29.
Să mă prinză de cămașă
pălăria de luat
un copil, încă, în fașă
m-am tot dus și-însurat!

30.
Că o văd, încă, pe-acuma
e mai mândră, tot la meri
s-o lăsa,-în-curând, cu bruma,
și pe bietele-mi de vreri...

(...)