„Până la urmă ce contează mai mult în viață e să ierți”

La 8 dimineața aerul se înalță ca un abur din aleile Parcului C.
mi se lipește de gât, de umeri, de clavicule
iar picioarele mele sunt ca două vâsle care mă duc în larg.
Atunci vorbesc cu tine
și-ți spun ce-am mai făcut de când nu ne-am mai auzit
sar de la una la alta pentru că s-au strâns multe
mă prefac că mă asculți
îți aștept mâna pe umărul meu încins
aștept să-mi dai un semn,
să-mi spui unde să-mi culc sufletul
și să mă duci tu acolo.
Am alergat 100 km vorbind cu tine
și de fiecare dată ți-am recitat aceeași poveste
care a devenit mantra mea în diminețile sufocante
când mi se pare că mă trezesc singură pe lume
și sper că o să te găsesc la capătul aleilor pe care mă învârt în cerc.
Ultima dată ți-am cerut claritate
și ar fi fost de-ajuns să-mi spui da sau nu
în felul tău, desigur, fără cuvinte,
poate din întâmplările banale din timpul zilei
din vreo vorbă pe care-o aud din gura unui străin
din titlul unei cărți sau din vreun panou publicitar
din numerele în oglindă pe care le tot văd pretutindeni
și din numerele de la mașini –
sunt foarte atentă la tot ce-mi spui, să știi,
chiar și atunci când nu-mi spui nimic –
și cu toate astea nu pot spune că înțeleg mereu
și nici nu am mereu răbdare.
Dar aștept. Ascult.

Am citit mult despre suflet și destin,
sincronicitate și conexiuni,
inseparabilitatea cuantică,
despre energie și eternitatea spiritului nostru,
despre forța care le leagă pe toate,
despre detașament
și am aflat în timpul ăsta că iertarea are gust de înghețată cu fistic sărat
și gin tonic Gordon’s Pink –
te invit să bei oricând un pahar cu mine,
așa ai putea să mă înveți tu direct
pentru că de-acum trebuie să știi că las de dorit la capitolul ăsta.
Am aflat multe și despre nuanțe și culori
și cum alegem uneori să le vedem altfel
din frica de a nu se asorta cu noi.
Am mai aflat despre notele subtile ale tăcerii
și spațiile pe care le umplu,
cât loc ocupăm, cât cântărește lipsa noastră,
cât ne ia să dispărem
și cât de mici suntem în ochii care nu pot să ne vadă,
ca niște bufoni cu sufletele în mâneci –
nu mă supăr,
tu spune-mi doar când se lasă cortina
să-mi strâng popicele și baloanele
și să mă întorc acasă.

Cel mai mult am aflat însă despre inima mea,
și de-atunci tot încerc s-o fac mai bună,
cu iertare și detașament și toate cele despre care s-au scris cărți,
cu răbdare și calm și toate calitățile pe care nu le am
iar dacă vrei, din când în când,
dă-mi un semn,
să-i desfacem bătăile împreună.