Presupunerea sau simpla bănuială a unei posibile forme de existență după moartea noastră este o manifestare percepută de noi destul de vag, ca o adiere ce vine din afară, care ne dă târcoale din când în când, ca o intuiție care are de-a face cu ceva lăuntric, intim și profund nouă. Atitudinea noastră față aceste episoade de surprindere conștientă a acestor trăiri personale este de evitare, nefiind ceva palpabil, ceva care poate fi depistat în plan material și a cărei prezență trebuie să o justificăm. Astfel că tendința noastră în primă fază este să o ignorăm dar și să o păstrăm ca un secret pentru mai târziu, nefiind percepută ca o prioritate dar nici lipsită de interes ca să poată fi abandonată definitiv, pentru că dacă cine știe, are ceva implicații serioase și consecințe asupra noastră, la un moment dat să știm de unde o luăm.
Tendința de evitare pe care o manifestăm și amânarea unei confruntări serioase față de aceste momente de experiențe existențiale este justificată odată prin faptul că o putem face (evita) fără a ni se întâmpla nimic grav, fără să fim sancționați sau cel puțin nu imediat, iar pe de altă parte, manifestarea lor la nivel mental, nu ne convinge cu nimic că e ceva concret cu implicații directe asupra vieții noastre reale. Este ca și când atâta vreme cât putem gândi orice, oricând, despre oricine, fără să fim considerați vinovați doar pentru faptul că ne putem permite să facem ce vrem în mintea și imaginația noastră și nu suntem obligați să divulgăm nimic.
În momentele în care balanța conștiinței noastre sau acea intuiție nativă, necombinată cu logica unei rațiuni bazate pe capacități intelectuale, sinele nostru profund, acceptă ca fiind posibilă o formă de existență după moartea noastră, fie ea și insuficient conturată și detaliată, năzuința spre dobândirea acesteia ne pricinuiește îngrijorare, neliniște. Cauza acestui neastâmpăr este sentimentul de neconformitate cu anumite reguli, norme, a căror îndeplinire și respectare ne incomodează pentru că deranjează anumite obișnuințe. Suntem în momentul în care realizăm că trebuie să renunțăm la ceva, la ceva ce avem, pe care ni l-am însușit în timp și care trebuie abandonat, fie acesta un obiect, un obicei, un mod de a ne comporta etc., iar în caz contrar, dacă alegem să rămânem neschimbați și să nu abandonăm nimic, va persista frământarea și neliniștea pierderii unei posibile existențe după moartea noastră, iar însușirea veșniciei acesteia ridică miza la cote infinite.
Indiferența manifestată în mod repetat față de această cunoaștere intuitivă pe care o avem fiecare despre propria existență ca posibilă prelungire a unei variante nemuritoare, ne conduce într-o zonă de confort și de comoditate alimentată constant și progresiv prin cele cinci simțuri, având ca rezultat plăcerea senzorială. O implicație suplimentară este atrofierea conștiinței și pervertirea și degradarea treptată a credinței, speranței într-o altă formă de existență după moartea noastră și implicit a scăderii interesului pentru un mod de viață, altul decât cel din afara perimetrului de confort și comoditate senzorială.
În timp această indiferență se consolidează și creează un scut tot mai rezistent în fața acelor adieri din afară sau din interior iar drept consecință în lipsa unei rezonanțe se va pierde semnalul și se va intra într-o etapă de rătăcire, de hoinăreală oarbă prin întunericul instaurat. Capacitatea de autosalvare este anulată treptat aproape complet, singura șansă de revenire fiind o undă de șoc în locul adierilor, în stare să zdruncine conștiința la un stadiu de trezire suficient de înalt pentru a fi posibilă reluarea comunicării extrasenzoriale. Toată acumularea de deșeu senzorial va servi drept combustibil pentru a stârni și alimenta starea de remușcare și regret față de inutilitatea timpului petrecut prin satisfacerea plăcerilor, respectiv răul se preface în bine.
Dobândirea/redobândirea stării de religiozitate și credință autentică într-o existența eternă și superioară ca finalitate și scop a vieții noastre are o singură cale, minimalizarea meritelor proprii și miza absolută pe ajutorul din afară, respectiv de sus.
Un stadiu de asigurare a dobândirii definitive a acestei forme de existență ulterioară nu poate fi garantat, dar cea mai eficientă metodă de a menține calea spre direcția bună și de a evita extrema deznădejdii, este conștientizarea faptului că, deși în mod concret nu suntem cei mai mari criminali din istorie, totuși trebuie să ne considerăm ca fiind asemenea lor pentru că potențial suntem sau putem ajunge oricând, doar că nu am fost într-un context propice. A-ți disprețui și a-ți respinge orice merit sau valoare morală ce ți se atribuie din exterior sau îți atribui de unul singur, ca fiind dobândite prin propriul efort și a te considera a fi cineva chiar prin cel mai firav gând este rătăcire și cauză pierdută, iar singura soluția salvatoare este a te considera și a-ți asuma în modul cel mai serios starea de osândire fără o justificare, starea condamnatului eliberat pe cauțiune. Este singura cale care ne ferește de rătăcire și care trebuie să ne însoțească până la ultima răsuflare și/sau mai ales atunci. "Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui", sunt cuvintele adresate de Hristos Sfantului Siluan, un sfânt contemporan.
Partea atrăgătoare constă în faptul că, odată atinși de experiența trăirii comuniunii cu Dumnezeu, efectul este acela de dor și neastâmpăr până la următoarea întrevedere și evitarea stării de goliciune sufletească prin care trecem prin viață în lipsa Lui, este o resimțire dureroasă, un dor care macină și creează suferință, iar suferința se amplifică prin conștientizarea faptului că noi suntem cauza ei. Acesta este iadul, existența noastră fără Dumnezeu.