existența este scop în sine. orice entitate are ca obiectiv suprem propria ființare. vrea să rămână, inerțial, ceea ce este, aşa cum este. dar, cum în univers sunt două principii, cel al atracţiei şi cel al disoluţiei, ar rezulta că mişcarea, transformarea, e ciudăţenia prin care se manifestă acest antagonism. în metrou, un aurolac cât dulapul, rămas conectat la perioada copilăriei, cerşea: „doamnelor şi domnilor, vă rog să mă ajutaţi, pentru că părinţii mei m-au lăsat să mă descurc singur şi mi-e tare greu!” avea dreptate.