Ce e mai ciudat, să te vindeci rămânand cu amintiri fără să mai doară sau să ai amintiri care dor, crezând că nu o să te poți vindeca niciodată?
În lumea mea, amintirea este inima ce pompează sângele întregii povești. Sunt acel om care trăiește în trecut, care nu-și vede prezentul pentru că este orbit de magia toxică a amintirilor. Sunt omul care vorbește despre speranță, deși nu crede mereu în ea.
Sunt pe peron și aștept trenul, neștiind ce tren, neștiind la ce destinație voi ajunge sau pe cine voi întâlni pe drum. Însă ce știu, este că am o valiză mare, plină cu dor și miros de el. În fiecare colț din ea sunt bucăți din tricourile lui roase de molii, bucăți din zâmbetele sale subtile, firmituri din atingerile sale și poze arse în care i se decolororează privirea. E atât de grea valiza asta, căci dacă ar ști cât dor car în ea ar vrea să renască ca să mă iubească cu adevărat, doar pentru a fi mai ușoară.
Trecătorii se uită într-un fel la valiza mea, unii îmi spun să o las în gară, alții vor să mă ajute. Văzând un copil atât firav care trage din urma sa un bagaj mare și-ndesat e puțin cam trist, însă ce nu știu ei este că durerea din el îl face de o mie de ori mai greoi. Eu tot aștept, purtându-mi dorul cu drag, nedespărțindu-mă de el…

Trenul ajunge, îi aud scrâșnitul pe șinele înfocate, parcă e cântecul îngerilor din seara în care ai plecat. Urc, îmi trag cu putere valiza și aștept să mă ducă spre nicăieri.

Sper că acolo voi avea puterea să îți uit ochii senini și forma umbrei tale ce o vedeam mereu în oglinda tristă. Sper că voi avea puterea să mă vindec. Sper că voi putea să păstrez amintirile fără să mai doară. Însă gândul că și în viața următoare mă voi naște tot pentru a te iubi mai mult decât pe mine, îi taie aripile speranței.