am vrut să m-aplec s-o adun într-un sâmbure să-l pisez/ și
să-l presar cum presăra bunica
semințe de flori
după un timp devenea colorat tot pământul
mirosea atât de frumos
pe-atunci îmi coseam rochia de-a mamei
de câte ori pleca de-acasă
pân-a venit o lumină de sus
ascuțită ca o lance a rupt orice legătură-ntre noi
o strigam în somn
ea
descrescuse nu mai apărea nici în vis
era probabil din nou în burta mamei sale
m-aș fi dus și acolo
dar tocmai atunci mi-a scăpat lumea printre degete
din sâmburele meu au răsărit creaturi bizare/ sugaci nesătui
la țâța de beton și mortar
aveau etaje în loc de picioare și-n loc de brațe
le crescuseră ferestre cât palma
nicio ușă pe unde să intri în sufletul lor cred
că nu aveau suflet/ doar așa o boare
pătrundea prin vreo fereastră lăsând scaunele mai calde și moi
dac-aș fi ținut pumnii strânși nu se-ntâmplau toate astea
aveam de rochia cui să m-agăț
e mare prostie
să-ți pierzi prima lume care ți s-a dat pentru că
de fapt
ea rămâne și singura
seara așez pe aceeași pernă cu mine un copil
stăm de vorbă plângem împreună e mai multă putere în doi
cine-aude spune că în capul meu ar fi un spital de nebuni
și că eu vorbesc cu pacienții
nu-și dau seama că eu vorbesc cu pruncii din care mă trag
așa cum se trage omul din maimuță după teoria darwinistă
există și alte teorii/ nu-mi pasă
mă uit la mâinile mele cu degete răsfirate
dac-aș crește precum eucalyptus regnans
copacul acela/ capabil
să-și frângă singur crengile pentru-a supraviețui
mi-aș frânge și eu degetele
sau măcar aș ține pumnii strânși
n-aș mai scrie poeme de care să-mi fie rușine că mă vede
lumea cealaltă
adică străina
mă vede cât de goală sunt
cum mă-ntunec și-mi crapă pielea obrazului
cum îmi detest renașterea în staul
alături de vite grase injectate cu fosfor
îmi detest familia/ ce-a mai rămas din ea
unchiu Vasile nu are copii îi zice tatei
măcar asta de ne-ar umple casele cu gălăgie și jucării
mi se rostogolesc ochii peste viitor am vocația premoniției
îmi dau singură-n cărțile
pe care le scriu și nu-mi iese asul nici măcar din mânecă
voi vă zgâiți la cuvintele mele/ așteptați
stări euforice
ia mai turnați-vă și singuri în pahare
că nu vă pot mulțimi pe toți