păsările mele, migratoare, sunt dintre cele iubitoare de stârvuri
în zborul lor mi-adună, pe partea mea de cer, găuri de ozon prin care visele-mi zboară-neant
n-am colivii (doar una, a mea) și n-am vreo îmbrățișare

în stânga e patul pe care se moare
în dreapta copilul captiv
în față, o femeie căreia îi spun mamă
și mă doare și nu știu să mă plâng

dacă mă vedeți în parc, pe-o bancă, la o țigară,
privind dincolo de ușa bisericii din cale
să știți că privesc demonii ce nu știu să piardă nici măcar în fața altarelor și,
îmi doresc să fiu bătrâna ce-aprinde o lumânare,
femeii din față să-i spun că mi-e dor de mama…
aș spune o rugă pentru sufletul ce caută zarea
și-aș plânge cât să-i dea copilului măcar o bucățică din libertatea ce-o am,
pe care n-o mai am, că-i dusă dincolo de nori

nu mă lăsați păsărilor mele!
mă vor stârv, iar eu sunt doar un alt copil ce-și dorește o îmbrățișare