tăcerile pot fi vindecate…
cu un pas înainte până la poarta lupului singuratic
ștergând cărarea ce-a dus pân’ la el,
cu un pas înapoi, desenând cuvintele nerostite pe pânza oceanului ce s-a întristat, apăsat de atâtea insomnii din nopțile rupte-n fâșii.

o fi avut vremea lui și decorațiile i-or fi pătruns sub epidermă, cu tot cu cicatrici, dar azi stă pe un pietroi, în drum spre casă,
și-mi spune despre insulele de prin râuri că-s doar niște zgaibe.
îl ascult și ratez momentul ăla în care am schimbat locurile. tac. tace și pietroiul pe care m-am așezat.

îmi spun că despre oameni nu s-a spus nimic. că dacă s-ar fi spus, cărarările n-ar fi pline de frunze și nici nu s-ar fi inventat aplauzele.
poate ăsta este motivul pentru care s-au inventat punctul și virgula- să poată fi îndesați toți cei care au ceva de spus în toate momentele de tăcere.