m-au botezat într-o apă strâmtă
rămasă-n cristelniță după ce-au botezat,
cu alai,
pe unul c-o gură mare
- atât de mare că a înghițit icoanele și vitraliile.
cred că mi-a înghițit și mie vorbele;
le-aveam pregătite,
erau mai mult un fel de rugă, în mai multe dorințe,
dar când mi-a venit rândul,
apa aia era rece, nașii grăbiți, ăilalți turmentați
și turla bisericii rămăsese borțoasă
și se ascundea după niște grinzi pline de carii…
așa că am tăcut până când…

până când nu-ți răstălmăcești toate gândurile nu ai vreme să taci
și dacă n-ai vorbe tot vei spune
că d’aia e cântecul și poezia și d’aia sunt culorile și pietrele
- să le luăm de prin cufere, de prin scoarțele stejarilor,
de prin amețeala zborului ,
ori de prin râuri sau prăpăstii
și să le punem în bătătură.
din când în când,
să le luăm în brațe
să le spunem șoptit: tu taci, eu tac, nu-i vreme de vorbe…