nu știu cum îți ascundeai durerile,
nu se vedeau în oglindă.
îmi imaginam că rămân captive în sticlă,
între ramele sculptate ridicol de simplu…frumoase.
m-am uitat de câteva ori în spatele oglinzii,
pentru vreun semn al durerilor tale,
rabdate cu atâta ușurință
(așa-mi părea, că poți și că prin fiecare oftat te dezici de toate durerile
nu știam că moartea dospește în carne și zâmbetul tău era felul în care ïți luai rămas bun);
nici pe varul îngălbenit n-am văzut semn
al vreunei dureri ce-ar fi evadat pe acolo.

poate că asta este scris în fișa postului
- durerile să le simțim, să le răbdăm, dar să zâmbim.
nu știu, n-am prins jobul ăla, n-am fost tu.

poate că asta e scris în cartea destinelor
- regulile jocului de-a v-ați ascunselea
și descântecele ce le-am putea șopti în singurătate.
eu, cu capul pe genunchi
rugându-mă să nu te uit;
tu, ascunsă printre crucile de lemn.
doar eu te găsesc altundeva…
în fotografia prinsă de rama oglinzii în care îmi privesc durerile
ale mele le văd.