Frumusețea nu e delicată, feminină, sintetică, ci brută, agresivă și autoritară. Se impune abrupt de îndată ce se afirmă. În sine este o efemeridă care rămâne în eternitate pentru că este unică. Nu contează ceea ce exprimă și nici ceea ce o alcătuiește. Tot ceea ce o face să devină prezență se rezumă la explozia violentă prin care se adaugă prin simțuri realității. Este, prin urmare, începutul tuturor clipelor. Carnea ei nu are continuitate, ci doar o permanentă stare care consumă tot ceea ce deja exista înaintea ei ca manifestare.
Frumusețea nu este expresia esenței și a fundamentului perfecțiunii, pentru că ceea ce este perceput ca fiind urâțenie, prin contradicție cu ea, este definit ca diform, aglutinat, lipsit de perspective și limite.
Ca atare, frumusețea rămâne obiectivă, directă, clară, suficientă și completă în contextul devenirilor pe care și le asumă ca adeziuni și articulări prezenței întregului prin care pe sine se exprimă.
În lumea noastră, pentru că frumosul rămâne permanent inovator, este modul suprem de exprimare a desăvârșirii.