cumplit e vântul când urlă a vuiet
și tulbură cenușa rece care
nu ar fi vrut să părăsească vatra
n-ar fi vrut să se înalțe
și-a cerului taină să o afle
un strop de ploaie nu spală
frunza grea de sub praful izgonit
de copitele cailor sălbatici însetați
ce vor
să soarbă orizontul cenușiu
departe de ochiul orb
din fântâna seacă
nici că ar putea să vadă corbii
înțepeniți pe cumpăna ce-arată
către unde ar vrea să fie
fără să mai poarte de gât
lanțul ruginit
atârnă
crucea drumurilor s-a șters
pe locul
unde uitarea este stăpână
poate doar să citești
semnele
scrijelite-n scoarța stejarului secular
poți să mai afli
ori poate din tine să ieși
ca un copil bătrân
să mai primești
o dată
adiere de vânt lin
ce prinde-n jocul lui
jarul
și-l mână
și-l preschimbă-n stele
apoi
să mai sorbi din izvorul ascuns
sub piatra din trup
de fântână