dezvelit este acest colț de pământ
unde au rămas urmele pașilor
trebuie doar să închid ochii,
să am un gând întreg ar fi de ajuns
să văd pașii din care răsare umbra,
mai întâi o siluetă gri,
apoi tot mai aproape,
ești tu

dezvelit ca un mormânt părăsit
pe lângă care fiecare trecător aruncă o privire
și atât,
doar eu mă întreb dacă ce a fost
o fi rămas îngropat pe undeva,
fără semn în cruce de lemn,
piatră, ori altceva
și un ultim gând e că semnul nostru
l-am împletit din flori de sânziene,
s-au ofilit, s-au uscat,
au putrezit

dezvelit ca o albie secată
unde
mă așez tăcut lângă o piatră
s-ascult povestea,
închid ochii și prind firul de râu
care spală curat
gleznele fecioarelor
doar îmi închipui că sunt
stropul de apă lepădat
de sine
pe genunchiul tău,
dacă nu mi-ar fi rămas visarea
tot râul, cu pietre cu tot,
ar fi fost un hău

dezvelit ca o inimă fără torace
o privesc cum pulsează
ca și când
fiecare zvâcnire ar cere
să-i fie adusă alături
inima pereche
este departe acel atunci
când prindeam la pieptul meu
trupul tău
plin de inima ta

dezvelit,
așa sunt,
un gând frânt