M-am trezit că sunt agnostic, da, asta sunt, un agnostic convins (cum sună asta? He he, la limita unui pleonasm) care strâmbă din nas și chiar țipă uneori, pe interior, la orice fel de religie. Și, totuși, zilele astea am în minte imaginea unui Iisus cu o cruce (a golgotei, desigur) în spate, împresurat de acoliți și de adepți, dar și de cei ce aruncă, fără nicio noimă, cu pietre. Știu, știu, vine Crăciunul și ăsta e, chipurile, despre naștere și nu despre povara unei cruci, dar nu-mi pasă, asta am eu acum în minte. Îmi pare că noi, fiecare dintre noi, suntem o proiecție a acestei imagini, o reflexie. Îți cari liniștit crucea (așa cum e ea, de unde alta?!) și cum te întorci, cum te sucești, nu ai cum să scapi de susținători, de înțelepți, de sfătuitori, de critici, de povățuitori, de spectatori, de judecători, de propovăduitori și binevoitori - în fiecare s-a dezvoltat câte un mic guru fiert pe tine să te ajute, să te îndrume: ce și cum se face, ce și cum nu se face; cum, cât, când și ce să (ori să nu) mănânci; cum și cât să dormi; cum să îți lași nevasta (gravidă); cum să îți educi (ori deduci) copilul fără să îi încalci (sărăcuțul de el!) drepturile; cum (putoarea naibii) să te îmbogățești; cum să slăbești (pe canapea) cu vreo poțiune magică pe care să o lingi de pe telecomandă; cum să, cum să nu; așa, așa nu... Fiecăruia îi pasă (flori de măr!) de tine, fiecăruia îi pare că viața ta e strâmbă și tră musai instruită, lustruită și adusă pe calea cea dreaptă (mai ai, iată, o șansă). Fiecare deține adevărul și tră musai să ți-l împărtășească, să ți-l scuipe în față (că altfel e păcat de el, bietul adevăr, să se irosească).
Și fiecare, pe pătrățica sa, da, fiecare are cumva, cumva dreptate.
Nu, nu știm să trăim. Ne ducem viața, pe sens unic, fără instrucțiuni - ori fără să fi învățat măcar a le dibui și citi, a le înțelege și urma. Cu siguranță, nu facem ceva bine, altfel nu ne-am mai îmbolnăvi și nici nu am muri. Scrâșnim din dinți, tragem de fiare, să trăim cu orice preț, să trăim chimical, frumos, cât mai mult, confortabil, plafonați la umbra unui "asta e! o gaură-n cur are omu' ".
Nu știm să trăim, să trăim pur și simplu întru cunoaștere și, mai ales, întru autocunoaștere, îmbogățindu-ne din darul propriului sine. Nu știm să trăim, credem că știm. Fie adulăm forțe divine în așteptarea unui miracol fără să dăm nimic la schimb, fie dăm cu toate de pământ (sperând, probabil, astfel la încă un "big bang" convenabil), invincibili și nervoși, cu angoase și cu, Măria sa dreptul necondiționat la fericire, ca prioritate exclusivă.
Nu știm să trăim, pe interior, echilibrat - căutăm disperați câte un punct de sprijin într-o parte sau în alta; iar când îl găsim, devenim "spicări" motivaționali, nutriționiști semisentimentali și ușor blazați.
Nu, nu știm să trăim. Obiectăm în permanență cu frustrarea neputinței. Orbecăim.
În schimb, ne pricepem de minune la murit. La murit stăm bine, suntem perfecționiști. Murim din ce în ce mai bine, din ce în ce mai ușor, nici nu bagi de seamă, aproape din greşeală - sau tocmai din greşeală, din greşeală în greşeală, din greşeală în greşeală.

Și-afară plouă (din ce în ce mai apăsător)...