Iarna mea ar fi fost mai blândă
dacă o capturam într-un pandantiv,
împrumutat de pe obrazul lunii.

Ea mi l-a promis, când pâlpâia
roșie și albastră;
și noapte de noapte am așteptat,
până i s-a scurs pe bărbie
o mască de sticlă cu sărutul ei,
ca un geam pe care să-l aburesc iarna.
Și aerul
a spart-o mult prea repede,
roua topindu-i cioburile.

A fost păcat să înțeleg
că era doar o mască de sticlă,
să-mi protejeze fața
de halucinațiile-atomice ale zăpezii;
acum, ciorile se aud râzând
în apa din palme.

Și iar mă pierd,
iar

pe culoarul de leșie al nopții -
trup alb și inutil
ce se-nvărte ca o balerină de tifon,
când deschizi cutia.

Continui să merg, și merg
cu inima în sac,
atârnată de o creangă.

Au căzut și stelele
și cade și inima mea,
rănindu-se în colțurile lor.
Dar se ridică singură, ca un monolit
culcându-se la loc în sac.