Ceea ce trăim azi relevă faptul că trecem de la etapa în care lumea lasă în urmă modul mecanicist de a produce bunăstare, prin replicare, și, în numele dreptului la liberă exprimare, o valoare fundamental etică, care, cu ajutorul inteligenței tehnologice, a ajuns la stadiul în care valorile și principiile umane, pe care încă nu am ajuns să le numim în așa fel încât să definim ceea ce înseamnă să fii uman, devin exprimări ale libertății generate de conceptul de știință în care însăși știința nu mai aparține universului uman. În acest fel, ceea ce trebuie pus în discuție, la urma urmei, în noul context, este o definiție a conștiinței, în general, deoarece, nu putem, cred, încă vorbi despre inteligența tehnologiei pe care am dezvoltat-o, am construit-o pentru a imita ființa umană în chip integral. Ceea ce surprinde și trebuie remarcat este că scopul final a rămas același, indiferent dacă vorbim despre ceea ce înseamnă să fii expresia unei gândiri umane sau să fii concepția unei rațiuni generate de tehnologie, adică tot ceea ce gândesc ambele variante ale inteligenței au ca scop final câștigul, în sensul de adăugare de valoare sinelui, în care lexemul sine trebuie înțeles ca expresie a conceptelor de persoană, individ, lume, univers și esență. Prin urmare, oricâtă inteligență am căuta să adăugăm propriei noastre existențe, dacă ceea ce facem prin dezvoltarea acesteia are ca unic scop dobândirea autorității generate de îmbogățirea prin acumulare de valori și principii al căror ideal este unul fundamental expansiv, atunci construim o lume tensionată, divergentă și combativă pentru care orice tip de ideal pe care ni-l imaginăm rămâne utopic. În acest context totul înseamnă să fii prin ceea ce dobândești pur-și-simplu. Doar atât. Ceea ce, ontologic, este fundamental. Cu alte cuvinte, a imagina nu este cu nimic diferit cu a te manifesta. Adică ceea ce îți închipui că ai putea fi este același lucru cu a fi, deoarece, ceea ce devii în cazul în care prin imaginație reușești să dobândești, nu este expresia unui alt fel de a exista, ci stare în care ceea ce deja există se extinde din sine. Imaginea lumii mecaniciste, ca atare, este o reflecție a lumii imaginare, fără de care nimic din ceea ce intuim că realizăm datorită inteligenței, în fapt, dobândim pentru că suntem expresie a ceea ce ne definește ca manifestare a ceea ce rămânem ori, mai bine spus, a ceea ce ne-a fost dat să devenim atât rațional cât și imaginar. Totul este ambiguu!