Dacă înțelegem că ne înțelegem cu Dumnezeu prin rugăciune, înseamnă că rugăciunea în sine este o limbă pe care toți oamenii care cred în Dumnezeu știu să o vorbească. Că, în lumea aceasta, de fapt, ceea ce numim limba în care dialogăm și prin care ne identificăm ca neamuri ori ca expresii ale unor culturi sau civilizații, nu este, de fapt, decât un mod de a dialoga prin semne și simboluri fonetice alcătuite din imagini generate de senzații și sentimente umane ca expresii ale timpului și spațiului în care ne aflăm. În acest context, rugăciunea reprezintă apogeul comunicării umane, deoarece rugăciunea este superioară oricărei tip de comunicări umane cu semenii prin faptul că este singura care pune în relație de comuniune pe om cu Creatorul său.
Însă, când strig pisica din casă cu numele pe care l-am ales să mă adresez ei, nu este aceeași apelare ca atunci când strig pe soția ori pe copiii mei? Nu folosesc, oare, aceiași limbă? Cu toate acestea, membrii familiei mele, ca și pisica familiei, când îi strig pe nume, înțeleg faptul că mă adresez lor nu pentru că poartă acel nume, ci pentru că sunetul cu care mă adresez lor este cel cu care s-au obișnuit să îi strig. De aceea, pisica, asemenea lor, răspunde și devine, asemenea lor, la fel de atentă instinctiv la apelul meu.
Acest fapt pune în lumină faptul că limbajul, în esență, nu este alcătuit din cuvinte înrădăcinate în concept, în sens. Că în fundamentele comunicării nu există o evoluție a limbajului, ci că limbajul este în sine un univers prin care omul relaționează cu ceea ce îl înconjură. Ca un pește în apă, ca o pasăre în aer ori ca stelele cu cerul nopții. Există, prin urmare, un clivaj indiscutabil între limbile lumii în care comunicăm. Este o diversitate de specii între modurile în care ne exprimăm care se manifestă ca diversitate în cadrul aceleiași naturi în care existăm.
Prin urmare, în realitate, limba pe care o vorbim este o convenție a unui context cultural, social sau istoric specific uman, deși, esență, în mod paradoxal, limbile omenirii au aceiași natură cu realitatea umană. După cum omul, indiferent de timpul și spațiul în care se află, de civilizația și cultura în care trăiește, atât timp cât există, se află într-un continuu dialog cu Creatorul său prin rugăciune. De aceea, în universalitatea rugăciunii se află rădăcina tuturor limbilor din lumea în care trăim.
Poem al intonației, al sentimentului, al intimității, al bucuriei, al durerii și al prețuirii, fiecare cuvânt ce contribuie la alcătuirea limbilor pe care le vorbim, nu este idee, concept sau dimensiune a unor trăiri sau experiențe umane, ci sinteza unor rugăciuni ancestrale prin care omul a dialogat cu divinul. Ca atare, dacă ținem cont de faptul Wittgenstein considera că limbajul este sinteză ultimă a gândirii umane, în acest orizont, de fapt, este necesară o regândire a faptului că, de am realiza un dicționar al tuturor cuvintelor din toate limbile lumii, sinteza acestuia ar trebui să fie dialogul dintre om și Creator. Cu ale cuvinte, fiecare cuvânt din fiecare limbă vorbită în lume este prin definiție generator de rugăciune. Pentru că, dacă omul ar înceta să se roage, adică de s-ar lipsi de dialogul dintre el și Creator, s-ar înstrăina de sine în propria limbă ca un cuvânt care și-ar pierde sensul într-o rugăciune. Prin urmare, pentru om, datorită faptului că Creatorul său a pus-o în el spre a face din rugăciune un dialog, cum eventual, potrivit logicii, ar trebui să se întâmple, pentru a comunica, orice fel de limbaj este în sine un fel de a te ruga. Universalitatea comunicării este deținută de rugăciune. Un om care se roagă nu are nevoie de nici un cuvânt pentru ca cei care îl privesc cum o face să înțeleagă că se roagă. Cu atât mai mult Dumnezeu. În esența sa fiecare sunet este o tăcere care se înalță din sine.
De fapt, astfel înțeleg de ce pisica mea, când o strig pe nume, îmi răspunde nu pentru că pentru ea apelativul meu este un nume cum cred că este în mintea mea, ci pentru că, prin sunetul specific pe care i-l adresez, o rog să îmi acorde atenție.