Scriu, deci exist

În serile de joi, când orașul părea să adoarmă mai devreme, îmi turnam un pahar mic de vin roșu, îmi trăgeam puloverul preferat pe umeri și mă așezam pe fotoliul de lângă fereastră. Nu făceam nimic spectaculos, uneori citeam, alteori doar priveam oamenii trecând pe trotuar. Era ceva reconfortant în rutina asta tăcută, ca și cum lumea întreagă își pierdea colțurile ascuțite pentru o vreme.
Rareori simțeam nevoia să vorbesc despre mine. Nu din teamă, ci pentru că învățasem cât de liniștitoare e simplitatea.
„Da, sunt gay”, îi spusesem unui coleg la o cafea, cu o voce atât de calmă, încât interlocutorul nu găsise nimic spectaculos de întrebat mai departe. Și chiar asta voiam. Să nu fie un eveniment. Să fie doar o parte dintre multe.
Într-o vreme, mă întrebam de ce nu simțeam chemarea de a ieși, de a face parte din grupuri, de a „aparține”. Acum înțelegeam că nu era despre a fugi de oameni, ci despre a nu mă pierde printre ei. Nu voiam să fiu etichetat ca „tipul cool” sau „gay-ul simpatic” sau „prietenul bun la suflet”. Voiam doar să fiu eu. Cu tăceri, cu dor, cu bucurii mici și cu autenticitate.
Oamenii veneau și plecau din viața mea, dar conexiunile adevărate, rare, tăcute, pline de vibrație și prezență, erau cele care rămâneau cu mine. Nu căutam disperat dragostea, dar nici nu mi-o refuzam. Știam că, dacă va veni, va veni într-un mod firesc, fără jocuri, fără măști.
În seara aceea de august, când o ploaie măruntă ciocănea în geam, m-am gândit că poate, doar poate, să fiu eu însumi era cel mai frumos mod de a iubi lumea.
Era într-o vineri seară, când nu aveam planuri și ploaia părea să nu se mai oprească, am primit un mesaj scurt, aproape banal: „Vrei să bem un ceai cald în tăcere?” Era de la Andrei, un bărbat cunoscut recent la o lansare de carte. Vorbiserăm puțin, dar privirile noastre rămăseseră în aer, ca două corăbii care încă nu-și știu portul, dar știu că se îndreaptă în aceeași direcție.
N-am răspuns imediat. Am zâmbit ușor, am închis cartea pe care o citeam și am privit iar pe fereastră. Ceai în tăcere.
Nimic teatral. Nimic forțat. Poate tocmai de aceea, mesajul avea greutate.
O oră mai târziu, stăteam față în față, în lumina caldă a lămpii din bucătărie. Fiecare cu cana lui, aburul plutind între noi ca o punte invizibilă. Nu vorbeam mult. Dar prezența era densă, vie. Din când în când, zâmbeam amândoi fără motiv clar, de parcă știam amândoi că nu trebuie să facem impresie. Doar să fim acolo, sinceri.

- Mi-a plăcut că n-ai fugit de liniște, a spus Andrei la un moment dat. Oamenii fug de ea, crezând că înseamnă gol.
- Eu cred că liniștea e plină. Trebuie doar să ai curaj s-o asculți, i-am răspuns.

Și după acel schimb simplu, ceva s-a așezat între noi. Nu un angajament, nu o promisiune. Doar acel tip rar de înțeles tăcut, care nu cere cuvinte ca să fie real. Dragostea, poate, începe exact așa, cu un ceai, o ploaie care nu se mai oprește și doi oameni care nu se grăbesc nicăieri.
Prima noapte împreună n-a fost grăbită. Nici plină de promisiuni înflorite. A fost blândă, caldă, aproape tăcută. Ne-am atins ca și cum ne-am fi descoperit unul pe celălalt în mai multe vieți. Fără frică. Fără comparații. Doar doi bărbați care s-au lăsat văzuți, complet, dincolo de piele.
Am adormit îmbrățișați, iar dimineața, când lumina palidă a intrat pe sub draperii, nu s-a simțit nicio fugă, nicio stânjeneală. Doar liniștea aceea rară, care spune: „E în regulă să fii aici.”
Luna care a urmat a fost aproape o lume în sine. Ieșeam rar. Cumpăram lămâi pentru ceai, făceam paste în pijamale, citeam unul lângă celălalt, unul celuilalt. În unele seri, adormeam ținându-ne de mână, în altele discutam ore întregi despre cărți, frici, copilărie, despre ce înseamnă să fii om într-o lume care mereu cere ceva de la tine. Era o intimitate care creștea firesc, ca o plantă lăsată să prindă rădăcini în tihnă.
Apoi, într-o dimineață oarecare, Andrei mi-a spus, în timp ce tăiam pâine:

- Mă gândeam... să-l chem pe Vlad, un prieten bun. Poate ieșim la un vin, toți trei. L-ai plăcea, e un tip fain, profund. E profesor. E de încredere.

Vocea lui era calmă, dar în ochii mei se putea citi o ezitare fină, ca o întrebare nespusă.
Am lăsat cuțitul jos. Nu pentru că ar fi fost gelozie. Nici frică. Ci o vibrație stranie, aproape instinctivă, care mi-a străbătut pieptul. Ca o bătaie de inimă prea conștientă.

- Sigur, am zis după o clipă, forțându-mă să zâmbesc. Dacă e important pentru tine.

Dar după ce Andrei a ieșit, cu cana de cafea în mână, am rămas singur în bucătărie. Și ceva s-a schimbat în tăcerea de acolo. Nu o ruptură, ci un fior. O întrebare care s-a așezat între pereți: Cât de mult suntem ai noștri și cât de pregătiți suntem să devenim parte din viața altuia, cu tot cu trecutul lui, cu oamenii lui, cu umbrele lui?
Declicul nu a fost o dramă. Ci începutul unei neliniști.
Când i-am spus lui Andrei, fără reproș, dar cu un fir de rezervă, că nu mă simt pregătit să-l cunosc pe Vlad, acesta doar a încuviințat din cap. Părea că înțelege. Părea.
Două zile mai târziu, în timp ce citeam la fereastră cu o cană de ceai în mână, ușa s-a deschis cu sunetul metalic al unei chei bine cunoscute. Am ridicat privirea, crezând că Andrei s-a întors mai devreme.
Dar în prag stătea un bărbat necunoscut, cu o prezență solidă și încrezătoare. Avea vreo patruzeci și ceva de ani, cu părul grizonat pe la tâmple și o geacă de piele veche pe care o purta cu nonșalanță. Ochii lui erau calzi, dar analitici, ca și cum măsurau spațiul și omul din mine în același timp.

- Tu trebuie să fii... el, mi-a spus bărbatul, zâmbind vag. Sunt Vlad. Sper că nu te deranjează, Andrei mi-a zis că pot veni oricând. Am dublura cheilor de la apartament.

Vocea lui era fermă, dar elegantă, ca a cuiva obișnuit să nu ceară permisiuni.
Am înclinat capul, încercând să par ospitalier, dar ceva în stomac mi se strângea. Nu-mi spusese nimeni că Vlad avea cheile. Nu-mi spusese nimeni că „oricând” chiar însemna oricând.
Vlad a rămas toată seara. Andrei a venit cu o sticlă de vin, au râs, au depănat amintiri vechi. Am zâmbit cât am putut, dar în sinea mea, simțeam că am trecut de la a fi acasă la a fi oaspete în propria intimitate. Fiecare gest dintre Andrei și Vlad avea o familiaritate pe care nu o împărtășeam. Și nu era gelozie. Era excludere. Neapartenență. O altă limbă vorbită peste capul meu.
Zilele următoare, Andrei a început să-l vadă mai des pe Vlad. Nu cu intenție rea, nu cu răceală, dar inevitabil. „Mă duc puțin la Vlad, are ceva ce vrea să-mi arate”, „Stau cu Vlad la terasă, povestim de vremuri”, „A fost o perioadă grea pentru el, are nevoie să vorbim”.
Încet-încet, m-am trezit singur în apartamentul în care cu o lună în urmă făceam paste împreună și adormeam ținându-ne de mână.
Într-o seară, când am simțit nevoia să-i spun lui Andrei ce simt, am deschis gura, dar cuvintele au rămas suspendate. Nu voiam să par posesiv. Nu voiam să devin „cel sensibil”. Dar înăuntrul meu, ceva s-a rupt ușor, ca o ață care ținuse nodul legăturii noastre.
Declicul nu e mereu un strigăt, mi-am spus mai târziu. Uneori e o tăcere care devine prea apăsătoare. O absență care nu pare a se mai termina.
Și în acea noapte, privind o fotografie cu Andrei pe telefon, am știut că dragostea nu e întotdeauna suficientă, dacă nu e și împărtășită în spațiul prezent.
Am început să număr în tăcere serile în care Andrei nu mai venea acasă la timp. Uneori erau doar două ore, alteori patru.
Uneori dădea un mesaj scurt, alteori nimic. Prezența lui se rărise, dar absența devenise tot mai grea. Iar Vlad era acolo, tot timpul. În poveștile lui Andrei, în telefon, în glumele de interior pe care eu nu le înțelegeam.
Am început să mă îndoiesc de lucruri simple. De cuvintele nerostite. De gesturile care altădată veneau firesc. Acum trebuia să le caut, să le provoc. Sărutul de noapte bună devenise un gest automat. Zâmbetele - obosite. Intimitatea, rarefiată, ca o pătură trasă prea departe de amândoi.
Nu spuneam nimic. Îmi beam ceaiul singur. Citeam în tăcere. Îmi păstram calmul, dar înăuntrul meu totul devenea din ce în ce mai fragil. O tăcere umedă plutea în apartament, ca o aburire pe geamuri care nu mai voia să dispară.
Andrei părea sincer când vorbea despre Vlad, că are nevoie de sprijin, că nu e nimic de interpretat, că e pur și simplu un om drag lui. Și voiam să cred asta. Voiam din tot sufletul. Dar fiecare noapte în care adormeam singur în pat era o altă rană mică, tăcută.
Într-o după-amiază, când Andrei a plecat „doar pentru puțin”, am deschis dulapul să-i pun o cămașă curată. Am găsit, fără să vreau, o poză veche, făcută poate cu ani în urmă, cu Andrei și Vlad pe o plajă. Nu erau într-o postură romantică, dar privirea lui Andrei era diferită. Deschisă. Vie. Iar cea a lui Vlad... posesivă, deși subtilă.
Am pus poza la loc, cu mișcări precise, dar în stomac mă durea. Nu din gelozie. Din absență. Simțeam că pierd ceva, fără să știu ce anume. Ca și cum iubirea aceea tăcută, matură, în care mă simțisem în siguranță, începea să devină un loc gol în care doar eu mai locuiam.
Serile au continuat. Una, două, apoi cinci în care Andrei aducea mereu povești de-ale lui Vlad. Uneori râdea singur și nu mai împărtășea râsul cu mine. Alteori păream preocupat, dar nu spuneam nimic.
Până când, într-o seară în care lumina din cameră părea mai rece decât de obicei, am închis cartea, m-am uitat lung la cana de ceai aburindă și am știut. Nu mai puteam să tac.
Dar tot n-am spus nimic.
Însă confruntarea se apropia. O simțeam în fiecare pas, în fiecare noapte goală, în fiecare poveste despre Vlad.
Era 23 decembrie. Afară ningea dens, fețele orașului erau acoperite de lumini ale sărbătorii. În apartament mirosea a coajă de portocală și ceai negru cu scorțișoară. Încă nu pusesem colindele. Nu se simțea a sărbătoare în pieptul meu.
Cu o zi înainte, deschisesem laptopul lui Andrei ca să caut o rețetă dintr-un folder salvat. Din neatenție — sau poate, instinct, am deschis un fișier numit simplu: „Nescris”. Era un document cu gânduri, frânturi de jurnal. Și acolo, într-un paragraf lung, i-am citit numele: Vlad.
“Am iubit într-un fel straniu și complet. Vlad m-a înțeles când nimeni nu o făcea. Ne-am fost aproape și apoi ne-am pierdut. Nu din ură. Din oboseală. Dar nimeni nu mi-a știut vreodată inima cum a făcut-o el..."
Am închis laptopul. M-am așezat pe podea. N-am plâns. N-am simțit furie. Doar o ruptură tăcută. Ca și cum s-ar fi prăbușit o casă de cărți sub greutatea unei realități prea vechi și prea bine ascunse.
Și apoi, seara asta.
Ușa s-a deschis cu un clinchet familiar. Andrei intră, înfofolit, cu două plase în mâini. Vlad îl urma, aducând vin și un zâmbet larg, prea larg pentru o seară care n-avea loc de el.

- Surprise! - a zis Andrei, cu vocea aceea ușor jucăușă, care mă făcea cândva să zâmbesc. - M-am gândit... să petrecem Crăciunul împreună. Toți trei. Ar fi... frumos, nu?

Am încremenit. N-am spus nimic. Doar m-am ridicat încet de pe fotoliu. Privirea mea era fixă, calmă doar în aparență.

- Să petrecem împreună, cu omul pe care l-ai iubit și n-ai avut curajul să mi-l prezinți așa cum trebuia?”

Vocea mea era joasă, tăiată, ca o lamă trasă peste o rană veche.
Andrei a încremenit. Vlad a făcut un pas înapoi, simțind aerul schimbându-se.

- De cât timp știi? m-a întrebat Andrei, încet.
- De ajuns de mult încât să învăț cum sună tăcerea în locul adevărului. Știi ce-i mai greu? Că ai ales să-l aduci aici. În spațiul nostru. Ca pe o glumă bună. Crăciun fericit, nu?

- Bogdan, nu e ce crezi, a fost...

- Nu, Andrei. E exact ce cred. Nu m-a durut că ai fost cu el. M-a durut că m-ai lăsat singur lângă el. În casa asta. În viața ta.

Andrei voia să răspundă, dar am ridicat mâna, oprindu-l.

- Vlad, tu ai cheia casei. N-o mai folosi.
Și voi doi... vă las să vă gândiți dacă mai e loc pentru mine aici. Pentru că eu, sincer, nu-l mai văd.

Și cu acele cuvinte, m-am dus în dormitor, am închis ușa ușor și m-am așezat pe marginea patului. Nu plângeam. Dar în pieptul meu, Crăciunul murise puțin.

A doua zi dimineață, lumina intra în apartament ca printr-o ceață. Era Ajunul Crăciunului, dar niciun colind nu răsuna, niciun miros de cozonac, doar liniștea grea a unei case pe care iubirea o părăsise în timpul nopții.
Mi-am strâns câteva lucruri într-un rucsac. Nu era grabă. Nu era dramatism. Era ceva aproape ceremonial în felul în care îmi împătuream cămașa preferată. Nu voiam să-l aud pe Andrei. Nu voiam explicații. Când se rupe ceva în adânc, cuvintele nu mai au sunet, ci doar ecou.
Andrei a apărut în prag, sprijinit de tocul ușii. Nu încerca să mă oprească. Avea în priviri o resemnare apăsată.

- Bogdan... dacă ai nevoie să rămâi încă o zi...

- Nu, mulțumesc.

- N-a fost intenția mea să te rănesc așa.

- Știu. Tocmai asta doare mai tare.

Atunci a apărut Vlad, ținând două căni cu cafea. Încerca un zâmbet stins, cu bunăvoința celui care vrea pacea, dar nu-i mai e permisă.

- Nu trebuie să fie așa. Poate că totul a fost o neînțelegere. Eu... eu nu vreau să fiu un motiv. Nu acum.

L-am privit. Nu cu ură. Ci cu acel tip de luciditate pe care o ai când ai trecut de punctul în care mai poți ierta.

- Vlad, ești prea prezent în ceva ce nu-ți mai aparține. Vă doresc lumină amândurora. Dar fără mine.

Apoi am ieșit. Ușor. Fără să mă uit înapoi.
A doua zi dimineață, în camera de oaspeți a unui prieten din alt cartier, îmi beam cafeaua cu mâinile tremurând. Nu de frig. Ci de golul care mi se lăsa în piept. Încercam să nu mă întreb dacă Andrei doarme lângă Vlad. Sau dacă au râs din nou. Sau dacă tăcerea lui l-a eliberat.
Telefonul a vibrat. Număr necunoscut. Mesaj anonim:

„Meritai să știi adevărul. Andrei mi s-a confesat acum ceva timp. Spunea că în viața lui a apărut unul nou. 'Pe ăsta pot să-l folosesc pentru plăcerile mele', mi-a spus. Nu părea vinovat. Doar satisfăcut. Îmi pare rău c-ai fost tu.”

Am închis telefonul. Nu am răspuns. Nici nu am vrut să aflu cine trimisese mesajul. Fie era o răzbunare, fie adevărul crud pe care inima mea deja îl simțise.
Și atunci, în acea cameră mică, cu hainele într-un colț, m-am așezat pe podea. Mi-am strâns genunchii la piept. Nu am plâns. Dar lacrimile mi-au curs singure, ca o purificare tăcută.
Știam că nu mă mai întorc. Știam că, în ciuda durerii, nu mă voi prăbuși. Pentru că uneori, cea mai profundă formă de iubire de sine e să pleci. Și să nu mai privești înapoi.
Trecuseră trei luni de la Ajunul acela care-mi înghețase sufletul. Era primăvară deja, dar în sufletul meu încă ningea.
În fiecare dimineață îmi făceam cafeaua cu aceeași linguriță, o rutină mică pentru o viață mare care trebuia trăită în ciuda a tot ce pierdusem. Schimbasem cartierul. Îmi mutasem hainele. Îmi închisesem contul vechi de social media și evitasem locurile unde l-aș fi putut vedea pe Andrei sau, mai rău, pe Vlad.
Dar uneori, seara, când mă întindeam pe spate în patul nou, gândurile mă înțepau ca niște ace sub piele.
Andrei.
Un nume scurt, dar care căpătase greutatea unei vieți întregi într-o singură lună. Nu fusese o aventură. Nu fusese o greșeală. Fusese dragoste adevărată, dar nu destinație.
Îl iubisem cu tot ce avea. Cu frică, cu speranță, cu liniște. Și chiar dacă rănile acelei despărțiri încă îmi ardeau în piept, știam, în cele mai lucide clipe, că Andrei a fost, și poate va rămâne mereu, acel bărbat care mi-a atins sufletul acolo unde nimeni nu ajunsese.
Doar că unele iubiri nu sunt făcute să dureze. Sunt făcute să te transforme.
Am încercat să uit. Am încercat cu muzică, cu vin, cu alte întâlniri pe jumătate goale, cu plimbări lungi prin oraș, cu tăcere. Dar nu reușeam. Nu pe deplin. Și poate că nici nu trebuia.
Pentru că sunt iubiri care nu trec. Doar înveți să trăiești cu ele. Ca o cicatrice caldă, care nu mai doare, dar îți amintește cine ai fost. Pe cine ai iubit. Ce-ai pierdut.
Știam că voi merge mai departe. Dar cu un gol pe care nu-l va mai umple nimeni la fel.
„Poate că sufletul pereche nu înseamnă totdeauna ‘pentru totdeauna'. Poate înseamnă doar că ai întâlnit, pentru o vreme, pe cineva care ți-a arătat cum poate iubi inima ta. Iar apoi... ai fost nevoit să-l lași să plece.”
Și așa, cu fiecare dimineață care se așternea peste mine, învățam să trăiesc din nou. Nu ca înainte. Ci altfel. Mai gol, dar și mai sincer.
Pentru că viața merge înainte. Dar uneori, inima rămâne puțin în urmă.
Nu reușeam să-l uit. Și probabil nu voi reuși niciodată.
Așa că am început să scriu. Cuvinte. Fragmente. Tăceri. Scriam nu ca să mă vindec, ci ca să nu mor în interior.
Pentru că, în lipsa lui Andrei, mi-am dat seama de un lucru: Scriu, deci exist.