Tot mergând fără hodină, decorul se mai animă.
Deja văd pe lângă mine, decedați mai cu vechime,
care-n urmă au murit, dar care nu s-au grăbit
ori nici ei nu și-au aflat, drumul ce le-a fost trasat.

Printre ei destui erau, nătărăi ce guri căscau,
care-n loc să-și cate sasul, pe unde să-și ducă pasul,
se foiau de colo-colo, plin de ei și pe acolo!
predispuși la bășcălie, cum făceau și-n viața vie,
dar de-i căutai la fapte, precum ciorile-alea moarte.

De-l mai întrebai pe unu', s-a mirat că nu știu drumu'.
Să aștept zicea, să vază, dincotro vine vreo barză...

Eh!... să fi fost jos, în ducat, ce l-aș mai fi provocat
la o luptă-ntre noi doi, să-i arăt eu lui, bărzoi!

Dar aici am înghițit. Mă rog!... pân’ la urmă m-am trezit
cu altu' ce-mi vine-n față; unul de-și zicea Povață!
care-mi spune că-i trimis, să-mi arate drumul, scris...

Hm!... mă ia ș-ăsta în tărbacă; oi fi prostu' lui pe cracă!...

Când mă vede că-s chitic, neștiind eu cum să zic,
îmi spune puțin săltat: Pentru asta te-ai rugat!...
Dânsu' cică-avea alt drum; și el mort, tot de pe-acum,
dar a fost întors din mers, să mă-ndrume-n Univers.

Am cerut scuze pe dată; nu cumva să-l văd că pleacă!

El a dat ușor din cap, să-nțeleg că n-a contat
și-a mai zis că e normal, să fiu zdruncinat, mortal
și că totul, de acum, va fi altfel pe-al meu drum.

Bine-ar fi să iau aminte, să-mi intre și bine-n minte!...

Când pe vorbă s-a pornit, în cinci pași m-a dumirit...

Luna mi-o arată-n zare, iar drept cale, o cărare.

Zicea că-i inițiat și pe drumuri a tot stat.
Încă de pe când trăia, între lumi se tot foia
și dacă am să-l ascult, sigur la un gard ajung,
iar în el, din depărtare, zăresc poarta de intrare.

Nu de-acolo-ncepe Raiul! Pân' la el, ăhă... tot baiul!
funcție de ce în jur, ai sădit drept rău sau bun
și de-apoi ai regretat și răul nu l-ai uitat,
purtând gânduri de iertare și fapte de compensare.

A mai zis să nu-mi fac post, pe aici, că-i făr' de rost,
fiind o lume între lumi, fără reguli și stăpâni,
una ce e foarte hâdă, cu duhuri ce fug de-osândă
și-unde spiritele rele, se tot folosesc de ele.

Chiar de dorul după viață, mă va frânge ca pe-o ață,
trebuie să mă feresc, ca pe-aici să poposesc,
căci oricum, drum înapoi, nu e decât ca moroi.
Să n-ajung un duh pierdut, bântuind ca un zălud.

Nici să caut variante, în a merge mai departe.

Orice-aÈ™ crede, orice-aÈ™ vrea, doar pe-acolo-i calea mea.
Orice-am fost sau ce-am făcut, să-mi asum propriul trecut,
căci prin ceea ce voi trece, viața mi-o voi înțelege,
iar de-o să mă limpezesc, chiar pe mine mă găsesc.

Orișicum, zice afectat, ăia știu și ce-ai mâncat!...

Aș fi vrut, văzând cât știe, să îi țin tovărășie,
dar mi-a spus că drumul lui, este cel al sfântului,
iar de vreau să cresc deplin, calea mea doar să o țin.
E mai greu până-n obor; dincolo-i cu ajutor...

Pân' să-i mulțumesc zelos, mai întreb, puțin sfios:
De ce, zic, doară pe mine, mă îndrumi spre ce e bine?
Toți ăștia, din jurul nostru, se învârt precum e prostu',
neștiind pe un-s-o-apuce și-ncotro drumul îi duce...

Parcă-l văd cum se codește și puțin lung mă privește,
mutându-se în loc cu statu', de pe un picior pe altu'.
Apoi, cum o mână-ntinde și de umeri mă cuprinde,
ca să îmi șoptească-n taină, vorbe ce abia le-ngaimă:

Fiindcă ei nu au crezut, spune el mai abătut,
cum tu ai făcut-o jos, zice-apoi prietenos,
iar aici nici n-au gândit! să se roage Lui, smerit
sau măcar o-nchinăciune, să facă înspre-al Său nume!...

Porțile sunt zăvorâte, înspre lumi necunoscute,
pentru care n-ai un gând, în zilele de pe Pământ,
crezând doar că în simțire, motiv ai de-nsuflețire
și că doar Pământu-i casă, doar acolo fiind acasă.

M-am uitat înspre cărare, în suflet având mustrare,
cugetând la cel ce-am fost; credincios, dar mai anost,
dând eu multă importanța și plăcerilor din viață,
dar cumva și mulțumit, căci n-am fost chiar un smintit...

Mulțam, zic, pentru-ajutor și-ți rămân tare dator!...
S-a întors privind docil, dând din cap, vădit umil.
Nu eu sunt cu ajutorul!... Eu doar i-am făcut onorul!
Nu uita pe unde ești și cui să îi mulțumești...

Încă-un sfat chiar ți-aș mai da, înainte de-a pleca.
Valabil până la poartă, unde Îngerii te-așteaptă,
dar bun e și mai încolo, căci deochiuri sunt și-acolo.

Dacă dai de greu pe drum, nu uita, acum îți spun,
să te rogi spre ocrotire, fără pic de contenire,
iară cruce să îți faci, de vei da pe drum de draci.
Mă rog, nu de ei în os și piele, ci de duhurile rele.

Chiar de crezi că ești uitat, tot timpul vei fi vegheat!...

Ș-am rămas urmându-i calea, cu privirea și-ntristarea,
căci o clipă m-am simțit, mai puțin dezmoștenit,
iar când l-am văzut că-i dus, iarăși parcă-am fost răpus,
ca-n final, să-i mulțumesc, Tatălui nostru, ceresc...

În genunchi c-un greu oftat, cad cu mine ne-mpăcat.
Mă ardea dorul în suflet; imagini roiau în cuget,
amintirile-nșirate, toate-odată dezlegate,
năvăleau cu o putere, sfâșiindu-mă-n durere.

Mâini și degete îmi frâng, trăind clipele-n adânc....
Nu moartea mă chinuia, ci durerea de-a pleca!
de a părăsi chiar totu', ce-mi clădise mie rostu'.
Până ieri un om pe culme, dintr-odată fără nume.

Doamne, cât de repede s-a dus! Câte-aș fi avut de spus!
Câte-aș fi putut să fac!.. Nu pot; nu pot să mă-mpac!...

Dar de bine, iar gândesc, ăsta-i cursul cel firesc,
ăsta-i mersul înainte, ce de urmă nu se prinde,
doar că șocu-i așa mare, că te-ndoaie de spinare...

Am mai stat și-am jeluit; pân' la urmă m-am urnit,
pas cu pas făcând încet, înspre-al Lunii gard, incert,
cu capul în piept, plecat; plâns eu, marele bărbat!
și cu mintea frământată, înspre poarta indicată,

iar de teamă, nu mai spun! să nu mă încurc pe drum,
căci poteci erau o droaie; cât pe câmpuri mușuroaie,
doar că fiecare-n parte, își avea sensul aparte,
iar pe alta de porneai, la tot pasul te-nfundai!