dimineața mângâiată
de aripa corbului
alunecă
pe firul de iarbă sticloasă
iar greierii
nevăzuți și tăcuți
îngroapă anii

pasul e tot mai greu
și drumul sârmos
am rămas un pic în urmă
carele s-au dus
pierdute în praf
pe deal
vântul tot mușcă
un câine de paie

tare-aș vrea să mai alerg
dar corbul îmi taie calea
şi mă-ndeamnă
să devin pasăre-om
pe cerul croit să zbor
unde greierii își înghit cântarea

și zbor
și zbor
printre norii cu margini de zgură
până când zborul se frânge
iar în cădere se naște
nevoia de a respira
curgerea clipei

din trupul acesta cu oase golite
un fulg se desprinde
și-adoarme
printre pietre
legănat de râul în care
peștii se sufocă
în strălucirea căzută din stele