(fără să ni se împreuneze nici mâinile, nici ochii, pentru că mâinile
se jucau nervoase în buzunarele gecilor de piele, eu
îmi tot învârteam inelele, tu cheile pe breloc și privirile neîndrăznind să alunece înspre o parte,

cerul ne acoperea ca un cearceaf tăcut, cald, mototolit și noaptea
cobora în trepte în balconul tău, între noi, paharele cu vin roșu și scrumiera
improvizată dintr-o căniță de carton
plină cu apă

uneori îmi pare bine că te-am cunoscut, alteori
îmi doresc să nu te fi cunoscut
niciodată- ți-am spus după niște ani)

unul dintre noi s-ar fi așezat, obosit, pe marginea drumului
privind în jos și mâzgălind pe asfalt
cine știe ce nimicuri fără sens