Toamna îmi tot arată că trupul se învechește,
că așchiile se tot adună,
că nu pot decât să urlu tăcut,
în ritmul ploii, neputințele mele...

Mă lupt cu frica de când mă știu
și parcă mintea sângerează
mai puțin decât inima acum.

Lumina plantelor pârguite
e atât de dulce...
și mă hrănesc uneori cu ea însă
pământul măturat de timp se-adună straturi...