Toamna îmi tot arată
că trupul se învechește,
că așchiile se tot adună,
că nu pot decât să urlu tăcut,
în ritmul ploii, neputințele mele...

Mă lupt cu frica de când mă știu
și parcă mintea sângerează
mai puțin decât inima acum.

Lumina plantelor pârguite
e atât de dulce...
Deși mă hrănesc uneori cu ea,
pământul măturat de timp
se-adună straturi...