Credința este un dar pe care toți l-au primit, cu atât mai mult cei botezați, însă un dar pe care nu toți l-au deschis, cu toate că l-au primit. Așa că în loc să îl deschidă, mulți îl uită prin cine știe ce colțișor întunecat, până când se pune atât de mult praf peste el încât darul devine aproape în întregime de nerecunoscut.

Alții preferă să se holbeze la el ca boii la poarta nouă, fără să îl deschidă, doar se holbează și se întreabă, ce-o fi și ăsta, ce-o mai fi și ăsta..

Iar alții îl deschid, privesc înăuntru, iar apoi, nu știu exact cum se întâmplă o asemenea nenorocire, dar îl închid la loc și se poartă, sau încearcă să se poarte ca și cum nu ar fi văzut nimic, ba chiar, în unele cazuri și mai nefericite, ei încep să privească darul ca pe un blestem, ajungând chiar să îl urască.

Și în final sunt și aceia care deschid darul, privesc înăuntru și se minunează atât de mult încât acest dar devine pentru ei cel mai de preț lucru din viața lor. Din acel moment, întreaga lor viață va fi modelată și luminată de el, precum e pământul luminat de soare. Și, cu toate că aceștia vor continua să aibă parte de momente nefericite în viață, și căderi, darul primit îi va ajuta să treacă peste toate și să vadă dincolo de greutățile și nedreptățile vieții, ei înțelegând și simțind că dincolo de toate astea, se află ceva incomensurabil mai mare, mai bun și cu adevărat, infinit mai prețios decât orice altceva din lumea aceasta și cealaltă.