draga mea
pornesc pe urmele tale
fără să știu
cât de mult sau de puțin
ne răspunde pământul
atunci când îl străbatem
cu picioarele goale și cu inima plină
de speranța celui mai mic semn
despre fericire.

lăsând la o parte poemele despre tine
scrise de mari literați
sau de oricine poate să unească
două silabe despre iubire
aici e vorba despre noi
sau
în mod sigur despre mine.

așa că scuză-mi scrisul agitat și neglijent
sunt gata să-mi încep călătoria.

azi dimineață când îmi beam cafeaua
cu mâna stângă numărând pe hartă lunile pline de chipul tău
am ascultat la radio melodia noastră
despre stepele îndepărtate ale mongoliei
de-acolo de unde a început
în măsură de 3/4
dansul nostru deasupra umbrei nemărginite a pământului
ce ne acoperă mereu aripile
ca nu cumva să ne ridicăm vreodată
mai presus de noapte.

pornesc spre tine fredonând
armoniile incolore ale vântului
prin părul tău să nu se strecoare
vreo urmă de pată brună
altfel nu te-aÈ™ mai putea proiecta
înaintea singurătății mele
prea grăbite să descopere în următoarea haltă
sărutul ochilor tăi înlăcrimați.

dacă ai fi aici
pe dealurile ce înconjoară orașul gândurilor celeste
ți-aș destăinui povestea transformărilor mele succesive
între atâtea puncte cardinale
și-atunci poate că n-ai mai fugi în fiecare dimineață
din patul meu suprapus unei bucătării
tapetate cu imaginile dumnezeilor lumilor
acestora le-am cântat aseară din chitară
un cântec de leagăn
să doarmă toate câte sunt
pentru a mai zăbovi pe furiș
o singură clipă în brațele tale.

acum însă chiar trebuie să plec
soarele s-a ridicat deja prea sus
și mi-e teamă ca nu cumva să întârzii
la întâlnirea noastră secretă de la miezul nopții
între două meridiane
ce tind să se respingă cu înverșunare
la fiecare atingere de buze.