Prințul care este forma pe care o ia idealul și-a pierdut cocorii - formele pe care le iau speranțele – evadați din cuștile minții.
Mareele inundând sinele s-au retras lăsând în nisip stele de mare, iar sufletul gol se împarte între degetele lungi ale misterului și aripile până la cer ale avânturilor.
Prințul coborât printre frunzele sângelui răscolit de furtuni culege cocorii rătăciți în umoarea sentimentelor și îi eliberează în anotimpul cu aromă de verde, ploaie și sevă.
Prințul zboară pe aripile cocorilor acolo unde încep intermundiile și sfârșesc spațiile elizee. Pătrunde în transcendent de care se apară cu armura spiritului și acesta se luptă cu eoni pentru ai supune și asimila.
Zburând peste bolgii își vede frații – idealuri frânte care ard în iadul lăuntric, păcătuind prin neputința de a se realiza.
Ajunge în purgatoriu unde idealurile așezate în șir își așteaptă rândul de a fi judecate de conștiința supremă și salvează câteva idealuri prin promisiunea de a le duce spre țelul urmărit.
Parcurgând înălțimile paradisului într-o călătorie finală, prințul își vede frații – idealuri deveniți îngeri de lumină zburând printre cocori – speranțe într-un spațiu bucolic cu florile – adevărului deschise luminii iubirii pure și cu rădăcinile – minciunii rupte și arse în focul desăvârșirii.
Ca orice artist, idealuri îmi nimbează firea, însă nu știu dacă acestea ar putea să mă metamorfozeze într-un prinț.