...aveam pai'shpe ani cand am auzit prima data Fantezie Impromtus, de Chopin...

Era un film la televizor, ii zicea "Naframa Indiana"... unde un nebun, dupa ce sugruma cate o victima cu o naframa, canta acel minunat fragment la pian.

Acele triluri trezisera in mine niste sentimente deosebite, puternice; si intrand in camera mea, unde era pianul, am inceput sa rascolesc sub pian, unde aveam teancuri de partituri vechi. Erau partiturile bunicului... bunic pe care nu l-am vazut niciodata; a murit tanar. In genunchi si pe coate, printre praf si mucegaiuri, am rasfoit tot ce mi-a cazut in mana. Intai cu speranta... apoi cu deznadejde. Si credeam ca nu exista acea partitura... cand, minune... nu mi-a venit sa cred... am iesit cu foile tremurand de sub pian, am potrivit foile pe pupitru, si am inceput sa cant. Nu cred ca poti sa-ti imaginezi vreo data ce sentiment dau acele vibratii minunate... de parca au viata. Dealtfel, pianul a fost ca un frate pentru mine. Ma refer la pianul meu... nascut in 1903. Il cheama Lauberger & Gloss.

Cum am zis, acel minunat cantec era cantat de UN NEBUN... oare trebuie sa fii nebun ca sa intelegi muzica? Sa intelegi poezia? Unde este Adevarul? Poate de-asta spune Hristos "stramta este calea Adevarului". Stiu ca sunt nebun... un nebun dezacordat de acordurile realitatii, o realitate disonanta, cruda, care suna fals. Traiesc intr-o muzica falsa, expresionista, unde exacerbarea realitatii a devenit normalitate; intr-o lume unde cele 7 sunete, cele 7 zile ale saptamanii, cele 7 culori fundamentale sunt dezacordate. ADN-ul meu vomita la fiecare disonanta... si incet, fara sa vreau, devin si eu fals, disonant, MINCINOS. Fiecare dram de rabdare inseamna o minciuna. Fiecare aliniere la "standardele realitatii" inseamna minciuna sfruntata. Si... ce-am sa fac??? Uneori imi vine sa-mi zbor creierii (cati mai am)... dar deschid "supapele de siguranta!"...imi aprind o tigara... o fumez nervos... sau o fumez calm. Mai trece o zi... beau o cafea... si inca una... si inca una... inima bate "fioros"... iau un calmant... si mai iau unul... ma las de fumat... deschid o sticla de bere... si inca una... pana imi vine sa Bleeeeaaaaahhh!!!! Vine urmatoarea zi, cand sunt calm... merg la serviciu... mai trec cateva saptamani... iar se umple paharul cu amaraciuni, si deschid lap-topu'... citesc o poezie... strivesc o lacrima cu pumnul inclestat pe obraz... schimb adresa, asteptand sa-mi scrie cineva... aaaaa, un mesaj... e mama, apoi soru-mea, apoi surioara mea aia "mica" (adica 17 ani)... "maine" astept iar un mesaj... dar toata lumea e ocupata... dar de ce sunt asa de idiot sa astept un mesaj??? Ar trebui sa nu astept... da... nu mai astept... o sa vin acasa... in ROmania... poate... redeschid pagina cu poezii... Moartea lui Fulger... ma fulgera... mi-a murit un var de leucemie... la 15 ani... de la Cernobal... ma transpun in Cosbuc... ii simt vibratiile, ... ii simt fiul mort... il vad... ii vad pe-amandoi... tata si fiu... mi-e dor de tata... nu l-am vazut de atata vreme... imi strang fiul la piept... si o durere surda ma-mpitreshte "daca nu o sa-l mai vad pe tata??? Daca o sa fie "dus" pana vin eu??? Imi sarut fiul, care e doar un bot de carne... are 7 luni... imi sarut sotia, care doarme, si ies nervos... sau de fapt indurerat...

Ma doare...!