am uitat unde încep. am doar vertebre. uneori vin cuvinte ca un fel de sfarmă-piatră și dor, și tac, și le scriu mai departe, îndepărtându-le de mine o dată la șapte ani. revin cu altă frunte, niciodată prea înaltă. mi se amintește că sunt limita apelor și nici gramatica pământului nu am învățat-o perfect. pe acest eu din mine care tace nu îl cunosc. l-am explorat, trăit, metamorfozat, luminând aproape tot ce trecea dinspre rădăcini întoarse. adesea doresc doar o lampă, un ceai și un cântec, fără disonanțe alfa-imprimabile sau gama-sensibile. nu vreau decât culori în nopțile aproape terminate, nici reîncarnare, nici măcar descompunere în silabe. umbrele acelea încă dansează passo doble. sunt sala de bal pe care își mișcă tălpile ca pe un cer răsturnat sau doar clopot alb.
am uitat unde mă sfârșesc, am doar o gamă. cer îngăduința de a nu mai vorbi cu alte cuvinte închipuite, de a șterge spațiile vizibile și a rosti numai incorect conform tuturor falșilor prieteni din limba asta sau cealaltă. aici, acum, nu mai are sens decât că am o materie anume, într-un contur nedefinit. fiecare lucru ce îmi pătrunde în aer poate însemna o vibrație prea înaltă sau prea joasă, dezacordându-mă sau acordându-mă ca pe o harpă veche