Iubesc un om care nu mă iubește.

Mă dor tâmplele pe care
fiecare vis le ridică din tină,
orice șoaptă culeasă din vântul toamnei...
mă doare lumina
care nu vrea să mai fie albastră,
mă îngenunchează zâmbetul fiului lui
născut dintr-o altă stea,

mă doare că n-am fost eu...

Aș urla dacă aș mai avea sânge
roșu, albastru, verde sau cum o fi,
dar vântul ăsta care m-a alungat
e mai tare ca mine...
El nu m-a auzit atunci când încă
mă aflam în aceeași constelație.
A ales să-și încerce aripile
și să lupte cu orizontul.

Aș plânge dacă sclipirile ochilor mei
ar mai avea măcar pâlpâirea
unei închinări resemnate,
dar până la el nu ajunge
nici fulgerul, nici licuriciul,
nici zâmbetul.

Mă dor brațele imobile
și glasul fără putere,
privirile care-l așteaptă la colț de stradă
și gândul...
că el nu este
și nu mai poate fi niciodată
al meu.

Tot ce mai am este suflarea
ușoară ca o adiere,
câteodată pe fruntea lui,
alteori pe inima mea...