azi am fost atât de fericită încât am tăcut. încă e duminică.

prietenul meu pictează cu ceața din sufletul meu.
ai timp? m-a întrebat dintr-o insomnie adevărată.
nu am, dar ce contează, i-am răspuns. el a râs dintr-un emoticon lămâios. apoi mi-a atras atenția că pe strada romană soarele se întinde zemos pe asfalt. că o voce care nu e deloc vocea lui ne va striga data, ora și locul.
eu cobor la prima, îi spun, dar până atunci am putea să aruncăm cu memoria afectivă în trecători.
unii coboară speriați la orice stație. alții ne dau voie să privim câte puțin pe geam. cercurile fug de nebune într-un joc de copil, iarba ne trântește în mirosul ei nepotrivit de proaspăt și viu.

trenul deraiase de mult în decorul unui teatru de umbre. se putea întâmpla oricând să ne trezim în locul ăsta pe care l-am numit azi locul nostru niciunde. dar prietenul meu, Împăratul Ierbii, zâmbea parfumat ca o zambilă.

hei! îi strigam îngrozită. e duminică! mai avem doar o clipă să hrănim păsările negre de lut. câmpiile se roteau în jurul nostru cu lanurile urlând retezate. cioturile sângerii ne aminteau neîncetat despre ordinea firească a lucrurilor ciuntite.

hei! e deja luni. ieri am fost atât de fericită încât am tăcut.